,,Înţelepciunea nu este altceva decât durere vindecată." Robert Gary Lee

Nichita Stănescu

- Cele mai frumoase poezii -

Sunt un om viu
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain.
Abia am timp sa ma mir ca exist, dar
ma bucur totdeauna ca sunt.

Nu ma realizez deplin niciodata, 
pentru ca 
am o idee din ce in ce mai buna
despre viata

Ma cutremura diferenta dintre mine
si firul ierbii, 
dintre mine si lei, 
dintre mine si insulele de lumina
ale stelelor.
Dintre mine si numere, 
bunaoara între mine si 2, între mine si 3.

Am si-un defect, un pacat:
iau în serios iarba, 
iau în serios leii, 
miscarile aproape perfecte ale cerului.
Si-o rana întâmplatoare la mâna
ma face sa vad prin ea, 
ca printr-un ochean, 
durerile lumii, razboaiele.

(...)
Îmi place sa râd, desi
râd rar, având mereu câte o treaba, 
ori calatorind cu o pluta, la nesfârsit, 
pe oceanul oval al fanteziei.

E un spectacol de neuitat acela 
de-a stii, 
de a descoperi
harta universului în expansiune, 
în timp ce-ti privesti
o fotografie din copilarie!

E un trup al tau, vechi, 
pe care l-ai ratacit
si nici macar un anunt, dat
cu litere groase, 
nu-ti ofera vreo sansa
sa-l mai regasesti.

(...)
Doar chipul tau prelung, iubito, 
lasa-l asa cum este, razimat
între doua batai ale inimii mele, 
ca între Tigru
si Eufrat. 

Imbratisarea
Când ne-am zarit, aerul dintre noi
si-a aruncat dintr-o data
imaginea copacilor, indiferenti si goi, 
pe care-o lasa sa-l strabata.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, 
unul spre celalalt, si-atât de iute, 
ca timpul se turti-ntre piepturile noastre, 
si ora, lovita, se sparse-n minute.

As fi vrut sa te pastrez în brate
asa cum tin trupul copilariei, întrecut, 
cu mortile-i nerepetate.
Si sa te-mbratisez cu coastele-as fi vrut 

Semn 5
Ca si cum ai vedea muntii plângând, 
ca si cum ai citi din deserturi un gând, 
ca si cum ai fi mort si totusi alergând, 
ca si cum ieri ar fi în curând, 

astfel stau palid si trist, fumegând. 

Poveste sentimentala
Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei, 
tu - la cealalta, 
ca doua toarte de amfora.
Numai cuvintele zburau intre noi, 
înainte si înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zarit, 
si deodata, 
îmi lasam un genunchi, 
iar cotul mi-infigeam în pamânt, 
numai ca sa privesc iarba-nclinata
de caderea vreunui cuvânt, 
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi, 
înainte si înapoi, 
si cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape vazut, 
structura materiei, de la-nceput. 

Popas

...Si nu mai ravnesc nerostite fumuri
din rug sa le smulg ca pe-un schiptru de domn, 
Calcaiul imi sangera inca de drumuri
prea vin de departe, din somn...
Ci lasa in poala ta calda sa vie
faptura mea vie si glasul ucis.
Mi-esti draga, femeie. si noaptea-i tarzie
sa plec mai departe, spre vis... 

Poem...
Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi
si ti-as saruta talpa piciorului, 
nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea, 
de teama sa nu-mi strivesti sarutul? 

Poem - Tu plutesti
Tu plutesti ca un vis de noapte 
deasupra sufletului meu.
Iti sprijini tâmpla
de inima mea ca de o piatra rosie, 
si astepti sa-ti spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am ispravit de mult
sa ti le mai spun.
Gura mea e-n tacerea cea mai desavârsita, 
înclinata ca matasea unui steag
într-o zi fara vânt.
O, nu pleca nicaieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii, 
ca sa rasara durerea care stie
numele durerii, 
ca sa rasara dragostea mea de barbat
care stie numele tau ciudat, de femeie. 

Poem
Linistea te-nsotea pretutindeni, ca o suita.
Daca ridicai o mâna, se facea în arbori tacere.
Când ma priveai în ochi, împietrea o clipita
din a timpului curgatoare putere.

Simteam ca pot adormi, visând stele locuite.
Si, numai daca m-ar fi atins umbra ta fosnitoare, 
as fi putut împinge noptile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.

Si numai sentimentul acesta îmi da fericire, 
numai gândul ca sunt si ca esti.
Sprijineam pe târâitul greerilor coviltire, 
sub care beam azurul decantat în cesti.

Si când sfârseam cuvintele, inventam altele.
Si când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre, 
si când orele se-verzeau ca smaraldele, 
ne bronzam la lumina dragostei noastre.

...Dar tot timpul suna ceva...ceva rasuna, 
un cântec de iarba cosita, de taciturne mari, 
în care inima de-atunci îsi revarsa
meandrele pierdutelor candori. 

Ploaia in luna lui Marte
Ploua infernal, 
si noi ne iubeam prin mansarde.

Prin cerul ferestrei, oval, 
norii curgeau in luna lui Marte.

Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene in creta.
Sufletele noastre dansau
nevazute-ntr-o lume concreta.

O sa te ploua pe aripi, spuneai, 
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei, 
mie-mi ploua zborul, cu pene.

Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem in lume odaia.
Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi, 
cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca, 
si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut sa se sfirseasca
niciodata-acea luna-a lui Marte.

Viata mea se ilumineaza
Parul tau e mai decolorat de soare, 
regina mea de negru si de sare.

Tarmul s-a rupt de mare si te-a urmat
ca o umbra, ca un sarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii in declin, 
corabiile sufletului meu marin.

Si viata mea se ilumineaza, 
sub ochiul tau verde la amiaza, 
cenusiu ca pamantul la amurg.
Oho, alerg si salt si curg.

Mai lasa-ma un minut.
Mai lasa-ma o secunda.
Mai lasa-ma o frunza, un fir de nisip.
Mai lasa-ma o briza, o unda.

Mai lasa-ma un anotimp, un an, un timp. 

Necuvintele
El a intins spre mine o frunza ca o mana cu degete.
Eu am intins spre el o mana ca o frunza cu dinti.
El a intins spre mine o ramura ca un brat.
Eu am intins spre el bratul ca o ramura
El si-a inclinat spre mine trunchiul
ca un umar.
Eu mi-am inclinat spre el umarul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteteste seva lui batand
ca sangele.
Auzeam cum se incetineste sangele meu
suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am ramas un pom singur.
El un om singur. 


Luna in camp
Cu mana stânga ti-am întors spre mine chipul, 
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea sa-mi rup din ochii tai privirea, 
vazduhul serii mi-ar parea caprui.

Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge, 
zvelti vanatori, în arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
0, tinde-ti mana stânga catre ei

si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile I-au aprins, 
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.

Eu te privesc în ochi si-n jur sa sterg copacii
In ochii tai cu luna ma rasfrang
... si ai putea, uitand, sa ne strivesti în gene
dar chipul ti-l intorn, pe bratul stâng. 

Gând
Inima, 
fii simpla ca moartea.
Lucrurile simple nu se pot dovedi
si sint atatia morti in jur... 

Emotie de toamna
A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva, 
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori, 
ca or sa-mi creasca aripi ascutite pâna la nori, 
ca ai sa te ascunzi într-un ochi strain, 
si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci ma apropii de pietre si tac, 
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
într-o dragoste mare.

Edict
Pot sa fiu uitat, pentru ca
nu tin la brate, pot sa-mi lipseasca.
Pot fi parasit, pentru ca
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
si cu aerul.
Pot fi lasat singur, pentru ca
sangele meu se varsa în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca niste bariere.
E lumina destula. Privirile mele
nu vad decât o singura masca.
Dar ea nu exista înca, 
asa ca e loc, e loc, este. 

Ea
M-as înveli cu cerul si as dormi dus, 
dar piroanele stelelor ma fac Isus.

M-as preface mort, cum muntii se prefac, 
navalitor în lume si dac, 
mi-as pune bratul drept
pe sub ceafa de femeie, 
dar în bratul meu cel drept scânteie
de capul ei pletos si blând, 
pe arcul altor ceruri comentând, 
suav si blând. 

Cantec de dor
Ma culcasem lânga glasul tau.
Era tare bine acolo si sânii tai calzi îmi pastrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile si apele care ti-au cutreierat
noptile.
Sau poate copilaria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Ma jucam cu palmile în zulufii tai.
Erau tare îndaratnici
si tu nu ma mai bagai de seama.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar asa, de tristetea amurgurilor.
Ori poate de drag
si de blândete.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Ma culcasem lânga glasul tau si te iubeam.


Ce bine ca esti
E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele, 
pe care mi le scrâsnesti într-o îmbratisare 
mereu dureroasa, minunata mereu.

Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte, 
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma, fericire, în sus, si izbeste-mi
tâmpla de stele, pâna când
lumea mea prelunga si în nesfârsire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, 
douâ culori ce nu s-au vazut niciodata, 
una foarte de jos, întoarsa spre pamânt, 
una foarte de sus, aproape rupta
în înfrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntâmplarii ca sunt.

Cantec 2
M-a uitat Dumnezeu, gindindu-ma
pina cind gindul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-ma
pina cind nevazutul
mi-a devenit vazut.
Stau ca si cum cineva
ar trebui sa-si aduca aminte de mine
si-ntre timp, ros de aer si nins
mi se stinge lumina-n oricine. 


Cantec fara raspuns
De ce te-oi fi iubind, femeie visatoare,
care mi te-ncolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu frageda, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi uibind, femeie gingasa
ca firul de iarba ce taie în doua
luna varateca, azvârlind-o în ape,
despartita de ea însasi
ca doi îndragostiti dupa îmbratisare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare caprui rasarindu-mi peste umar,
tragând dupa el un cer de miresme
cu nouri subtiri, fara umbra?

De ce te-oi fi iubind, ora de neuitat,
care-n loc de sunete
goneste-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunza cazând. Ca o rasuflare-aburita de ger.


Cântec
E o întâmplare a fiintei mele:
si-atunci, fericirea dinlauntrul meu

e mai puternica decât mine, decât oasele mele, 
pe care mi le scrâsnesti într-o îmbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.

Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece de delta fierbinte, 
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma fericire, în sus, si izbeste-mi
tâmpla de stele, pâna când
lumea mea prelunga si în nesfârsire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt, si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se, 
doua culori ce nu s-au vazut niciodata, 
una foarte de jos, întoarsa spre pamânt, 
una foarte de sus, aproape rupta
în înfrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntâmplarii ca sunt. 


Adolescenti pe mare
Aceasta mare e acoperita de adolescenti
care invata mersul pe valuri, in picioare, 
mai rezemandu-se cu bratul, de curenti, 
mai sprijinindu-se de-o raza teapana, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsa taiata-n unghi perfect
si ii contemplu ca la o debarcare.
O flota infinita de yole. Si astept
un pas gresit sa vad, sau o alunecare
macar pan' la genunchi in valul diafan
sunand sub lenta lor inaintare.
Dar ei sunt zvelti si calmi, si simultan
au si deprins sa mearga pe valuri, in picioare. 


Acelasi Gand
Fereste-te sa ai dreptate
Când esti îndragostit!
Mai bine sa ai umbra, 
mai bine sa ai raza, 
mai bine sa ai lacrima, 
mai bine sa ai orice altceva!
Un om îndragostit când are dreptate
E un om singur, 
Numai tristetea are dreptate.
Tu, mai bine sa ai bolovani, 
mai bine sa ai vulturi, 
mai bine sa ai albul zapezii! 


 A Saptea Elegie
Traiesc in numele pasarilor,
Dar mai ales in numele zborului.
Cred ca am aripi,
Dar ele nu se vad.




- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi