Doar atât

     

                   De ce îşi doresc majoritatea oamenilor să trăiască veşnic? Trupeşte, sufleteşte … veşnic; cam mult. Mulţi nu cred că realizează sensul real. Pe mine veşnicia mă înspăimântă, mă cutremur la gândul că aş putea exista la infinit. Veşnicia nu e o cărticică pe care să o scoţi din buzunar şi să îţi arunci ochii pe ea, atunci când ai chef. Odată ce e veşnic, nu are cum să fie şi altfel decât fără sfârşit. Nu are limită, poate doar început. Uau, e cam mult pentru mine! Pur şi simplu, nu cred că ai nevoie de veşnicie ca să realizezi ceea ce ai de făcut şi să reuşeşti să te simţi împlinit. Încerc să privesc timpul ca fiind relativ dar, îi refuz veşnicia.

                     Nu ştiu dacă asta se negociază, dar prefer, totuşi, un final. Poate mâine, peste trei, treizeci de ani sau peste alte o sută de vieţi, dar am nevoie să ştiu că va veni un moment în care, Dumnezeu mă va primi în palma Lui şi mă va lăsa, precum un fulg de nea, să mă topesc şi să-mi primesc odihna în neant. Până atunci, mă voi strădui să iau ce e bun din mine şi să pictez la pas cu timpul, câteva stele pe cerul veşniciei de dincolo de mine. Aşa, în felul meu .. de nicăieri şi de pretutindeni.