Să
nu crezi că aș putea să te urăsc
vreodată. Nici măcar în joacă, nici măcar șoptit. Nici măcar după asfințitul în
care întunericul mi-ar putea asmuți tristețea. Nici când mă duc, nici când mă întorc
pe drumul dintre tine și eu, dintre eu și mine. Nici măcar. Să nu te îndoiești
de zâmbetul meu pe care îl simți uneori plutind în soare. Nu e iluzie, nu e părere.
Sunt eu. Aceeași încercare pierdută de a te ține de mână în mersul înapoi. Nu trebuie să înțelegi, nu
trebuie nimic. ''Nimic'' e prea mult. ''Destul'' e de ajuns. Ceea ce este la fel se
cheamă, cei ce sunt la fel se resping. Unul în soare, altul în lună, unul răsărind
de ziua, altul apunând.
Să
nu crezi că aș putea să te urăsc vreodată. Nici măcar în glumă, nici măcar în
somn. Nici măcar atunci când dai, nici măcar atunci când iei. Nici măcar. Deși
uneori aș vrea, dar nu încap în mine așa, cu tine neiubindu-te. Ca om, om eu,
om tu …și-atât. Habar nu am de ce. ''De ce" e prea puțin. ''Pur și simplu" e destul.
A. F.
A. F.
3 comentarii:
Frumos si sensibil... Ca de obicei.
Multumesc,RoF.
Am senzatia ca cele scrise sant adresate unei anumite persoane in mod special care se lovea de tacerea ta .E bine sa ai puterea sa nu urasti pe cineva care candva ti-a fost aproape dar te-a tradat
Trimiteți un comentariu