Mă închid într-un sâmbure de măr
şi aştept să mă nasc copac. Ascult cum, de fraged, putrezește mărul şi mă ghemuiesc visând, într-o copleşitoare
aşteptare, la îmbrăţişarea rece cu iz de pământ şi iarbă proaspăt cosită. Abia
aştept să mă răsfrâng în crengi peste cerul albastru şi norii grăbiţi, să arunc ocheade furişate printre
frunze scuturând vânt, să urlu de verde şi de zăpezi târzii, în timp ce strâng anotimpuri... rufe pe crengi, prinse
bine cu cârlige de fum. Grea meteahnă. Timpul arde aşteptări între
ziua de ieri şi cea de mâine, între ziua ce tocmai a fost şi ziua ce, poate, nu va veni niciodată. A. F. Foto - google.ro
Nu mai e timp să luăm de la capăt ziua ce tocmai a trecut. Nu avem cum să schimbăm ceva din ea. Putem doar să cântărim, să punem un petec de înţelepciune peste clipa etichetată drept rebut de un regret sau să înrămăm momentul într-un zâmbet nostalgic, rupt din încântare.
Putem să privim înapoi, dar nu mai putem atinge. Totul e o oglindă fără fund, în care imaginile se bălăcesc nestingherite în emoții atât de vii şi totuşi atât de departe. Putem retrăi, dar nu mai putem schimba nimic din ce a fost, putem înţelege, dar nu ne putem întoarce. Trecutul nu e tangibil, viitorul e ficțiune. Ceea ce avem se numește Prezent. Singura concretizare a faptului ca suntem este ACUM. Un ACUM mereu în schimbare, mereu altul, niciodată parcă pregătit pentru noi. Ne e greu să înțelegem că noi suntem cei care trebuie să fim pregătiți să trăim în el, să fim prezenţi acolo unde, de fapt, suntem, dar uităm să fim. A. F. Foto - google.ro
Mi-e tare drag de omul care stă smerit şi străluceşte fără să facă niciun
efort. Nici măcar nu-şi doreşte în mod specific asta. El doar este aşa cum
simte. Nu se sfieşte să plângă, doar că nu o face de tristeţe, nici de
obidă, nici de furie. Ştie să plângă de fericire şi atât. Pentru că în inima
lui e loc pentru tot miracolul care îl înconjoară. Când este certat, nu
ceartă; când este nedreptăţit, înţelege; când nu este iubit, el poate iubi. Omul
acesta e bun şi cald, ca o pâine tocmai scoasă din vatră. Se oferă hrană
tuturor, celor flămânzi, dar şi celor sătui şi lacomi. Nu judecă. Doar se
oferă. Şi nu se epuizează niciodată. De ce? Pentru că prin el curg cerul şi
pământul, deopotrivă. Atât de simplu… atât de simplu încât devine neînţeles de
complicat, uneori.
Mi-e drag omul acesta ,,puţin” şi frumos. Nu are nevoie de niciun
statut, de nicio copertă, de niciun har deosebit. El este omul pe care aproape
nimeni nu-l crede că există. Trecem mereu pe lângă el şi refuzăm să îl vedem.
Şi prin fiecare clipă de negare, riscăm să stingem scânteia ce poate aprinde
inima unui astfel de om în piepturile fiecăruia dintre noi. Să-i dăm aşadar contur în
mintea noastră, să ne deschidem braţele să ne poată îmbrăţişa şi să nu ne temem să
îl luăm oaspete pe viaţă atunci când, deşi plecat, glasul inimii lui răsună în
ecou, atât de frumos, în inima noastră.
Printre paşii aruncați pe caldarâm, o monedă de 5 bani licărește în soare. Mă opresc privind-o îndoielnic și încerc să cântăresc norocul ce a dat peste mine.
Zâmbesc ironic, dar asta nu mă oprește să mă aplec și să o culeg din praful de
pe drum. O las să cadă în poșetă și, cu siguranța norocului la purtător, îmi continui
drumul către rutina unei zile oarecare. - Ea acolo, în întuneric, printre toate
nebuniile posibile și imposibile din geanta unei femei. -
Ziua a trecut sfidător de repede și strada, aproape goală acum, mi se
întinde înainte, spre casă. Măresc pasul și privesc în sus, peste
oameni, lucruri, zgomote, umbre și alte cele, căutând parcă o oază în care să
mă pot opri. Văd luna mare, rotundă, strălucind imensă în noapte. Ca un deja-vu, mă opresc
ancorându-mi privirea de ea și încerc să cântăresc cât mă costă
încă un strop de imaginaţie. Am zâmbit ironic, dar asta nu m-a oprit să
mă ridic și să o culeg de pe cer. O las să cadă în inima mea și, cu încântarea unui visla purtător, îmi continui drumul către
odihna unei nopți oarecare. - Ea acolo, în lumină, printre toate nebuniile
posibile și imposibile din inima unei femei. -