Mi-e tare drag de omul care stă smerit şi străluceşte fără să facă niciun
efort. Nici măcar nu-şi doreşte în mod specific asta. El doar este aşa cum
simte. Nu se sfieşte să plângă, doar că nu o face de tristeţe, nici de
obidă, nici de furie. Ştie să plângă de fericire şi atât. Pentru că în inima
lui e loc pentru tot miracolul care îl înconjoară. Când este certat, nu
ceartă; când este nedreptăţit, înţelege; când nu este iubit, el poate iubi. Omul
acesta e bun şi cald, ca o pâine tocmai scoasă din vatră. Se oferă hrană
tuturor, celor flămânzi, dar şi celor sătui şi lacomi. Nu judecă. Doar se
oferă. Şi nu se epuizează niciodată. De ce? Pentru că prin el curg cerul şi
pământul, deopotrivă. Atât de simplu… atât de simplu încât devine neînţeles de
complicat, uneori.
Mi-e drag omul acesta ,,puţin” şi frumos. Nu are nevoie de niciun
statut, de nicio copertă, de niciun har deosebit. El este omul pe care aproape
nimeni nu-l crede că există. Trecem mereu pe lângă el şi refuzăm să îl vedem.
Şi prin fiecare clipă de negare, riscăm să stingem scânteia ce poate aprinde
inima unui astfel de om în piepturile fiecăruia dintre noi. Să-i dăm aşadar contur în
mintea noastră, să ne deschidem braţele să ne poată îmbrăţişa şi să nu ne temem să
îl luăm oaspete pe viaţă atunci când, deşi plecat, glasul inimii lui răsună în
ecou, atât de frumos, în inima noastră.
A. F.
Foto - google.ro
Ennio Morricone - Le Vent Le Cri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu