,,Înţelepciunea nu este altceva decât durere vindecată." Robert Gary Lee

20 decembrie 2010

Primele amintiri

    

                    Când aveam patru ani, cea care mă ducea de mână la grădiniţă era bunica. Îmi aduc aminte de dimineţile reci de iarnă când mă îmbrăca cu o hăinuţă de blană sintetica, albastră, puţin cam mare şi destul de grea pentru constituţia mea slăbănoagă.  Urmau ghetuţele, căciula bine pusă pe urechi şi, spre disperarea mea, un fular imens ce îmi era pus pe faţă şi înnodat în grabă la ceafă; toate în ciuda ripostelor greoaie ale mâinilor mele care abia se puteau mişca din cauza noianului de haine cu care fusesem ,,imobilizată”. Respiram greoi şi ochii mei abia băteau peste marginea de lână. Mai erau mănuşile şi gata. Mă încingeam de la călcâie până la moţul din vârful capului, simţeam că iau foc.
                    Bunica mă trăgea de mână dincolo de pragul uşii încercând să mă îmbuneze cu ceva vorbe blânde. Dar, orice mi-ar fi spus, cheful meu de grădiniţă nu avea de gând să-şi schimbe direcţia de retragere. Drumul nu era lung, dar trebuia să mă lupt la fiecare pas cu zăpada înaltă. Pe atunci erau troiene înalte cât mine, erau ierni grele! .... şi eu, un colet bine ,,conservat”, pregătit pentru livrare. Oboseam îngrozitor şi mă opream des în drum, dar mâna bunicii mă prindea grăbită, obligându-mă să-mi târăsc picioarele pline de omăt.
              Mă rog, în rest, ziua curgea frumos, cu inocentă şi mici – mari prostioare, exceptând drumul înapoi, fapt care mă supunea aceluiaşi ritual nesuferit, dar ,,necesar” de a mă lupta cu frigul de afară. Doar sensul de mers era  ... invers.

16 decembrie 2010

Ninge!!!!!


                     Îmi doream să ningă! Mi-era dor de zăpadă, de albul şi de ,,răceala" ei. Mi-era dor să mă zgribulesc între mânecile unui palton şi să mă strâmb când vreun fulg buclucaş îmi alunecă pe lângă guler atingându-mi pielea. Mi-era dor să aud scrâşnetul zăpezii sub bocanci şi să-mi arunc braţele, în cel mai haios mod cu putinţă, atunci când o nouă tentativă de contact cu solul se anunţă printr-un ,,uşor dezechilibru. Să privesc cerul cum cade alb, neincetat peste mine şi să las fulgii imenşi să-mi cadă pe chip ca în cel mai profund sărut. Şi mi-era dor să aud liniştea aceea profundă în care parcă totul încetineşte, totul respiră ecoul molatec făcut de căderea fiecărui fulg.
                   E iarnă şi ninge cu adevărat! Uitasem cum e când ajungi înfrigurat acasă şi să bei o cană de vin fiert ca apoi, să te laşi în voia mirosului de scorţişoară când te cuibăreşti în pat la culcare. Copilul din mine e fericit! Noapte buna. 

15 decembrie 2010

Doar atât

     
                   De ce îşi doresc majoritatea oamenilor să trăiască veşnicTrupeşte, sufleteşte … veşnic; cam mult. Mulţi nu cred că realizează sensul real. Pe mine veşnicia mă înspăimântă, mă cutremur la gândul că aş putea exista la infinit. Veşnicia nu e o cărticică pe care să o scoţi din buzunar şi să îţi arunci ochii pe ea, atunci când ai chef. Odată ce e veşnic, nu are cum să fie şi altfel decât fără sfârşit. Nu are limită, poate doar început. Uau, e cam mult pentru mine! Pur şi simplu, nu cred că ai nevoie de veşnicie ca să realizezi ceea ce ai de făcut şi să reuşeşti să te simţi împlinit. Încerc să privesc timpul ca fiind relativ dar, îi refuz veşnicia.
                     Nu ştiu dacă asta se negociază, dar prefer, totuşi, un final. Poate mâine, peste trei, treizeci de ani sau peste alte o sută de vieţi, dar am nevoie să ştiu că va veni un moment în care, Dumnezeu mă va primi în palma Lui şi mă va lăsa, precum un fulg de nea, să mă topesc şi să-mi primesc odihna în neant. Până atunci, mă voi strădui să iau ce e bun din mine şi să pictez la pas cu timpul, câteva stele pe cerul veşniciei de dincolo de mine. Aşa, în felul meu .. de nicăieri şi de pretutindeni.

Camuflaj

11 decembrie 2010

Dansul meu pe pământ

      
                     Când eram copil, visam să devin balerină. Una înaltă, subţire, cu picioare lungi, purtând rochiţică din tutu alb şi pufos. Ascultam muzica şi scriam în aer, pe sub pleoape, dansuri întregi. Mă simţeam liberă, ca şi cum deveneam brusc una cu aerul, cu timpul, cu tot. Brusc, camera mea cu pereţi roz devenea imensă, iar tavanul devenea un nor pufos.  Adoram acele momente în care dansam, mişcări uşoare, neomeneşti, de tandre sunete ce mă desprindeau de podea împletindu-mă cu vântul. Totul devenea copleşitor de armonios, sfidător de real. Îmi râdea sufletul în mii de culori! Apoi, brusc: ,,Anca, iar visezi?!". ,,...Nu mamă, mă gândeam... ".
              Azi mi-au rămas doar amintirile, acele fioruri calde curgând prin mine ca o binecuvântare a trecutului. Nu am ajuns o balerină, nici măcar una mediocră. Nu am făcut niciodată balet în afara dormitorului meu, dar, dincolo de toate acestea, sunt o balerină înnăscută. Şi, de fiecare dată, cu aceleaşi poante vechi în picioare, îmi pictez în suflet coregrafia pe notele unui ultim cântec de lebădă.

9 decembrie 2010

Orașul meu


                      Se lasă seara. Figuri întârziate fac paşi grăbiţi spre casă. Cele mai multe ... şterse, neexpresive, de ca şi cum sufletul e atât de ghemuit undeva încât nu se mai vede. Apoi sunt cele triste, îngândurate, apăsate de poveri a căror greutate îşi lasă umbra pe chip şi pe mişcările apăsate ale mâinilor. Puţini sunt cei senini, cu ochii vii, de parcă strâng viaţa în braţe cu fiecare privire; majoritatea sunt tineri, dar nu numai.  Oraşul meu e plin de oameni, toţi respirând acelaşi aer, toţi bătând aceleaşi străzi, toţi alunecând prin acelaşi zumzăit al gândurilor, un adevărat furnicar. Şi, minusculă, eu, în marea mea mirare, îmi ascult paşii aruncaţi anapoda pe caldarâm. O aşchie de lună, pe cer, mă urmăreşte printre blocuri; îi fac cu ochiul şi o salut într-o doară.
                E noapte şi oraşul meu e plin de lumini. Nu doar ferestre, sunt luminiţe multe, mari şi mici, colorate, alai de licurici. Iar noi, uşor stingheri, nuntaşi mahmuri, urmăm ritualul migrării dintr-o zi în alta, fiecare aşa cum poate sau/şi se pricepe. Cu toate astea, viaţa curge uşor, triumfând prin a fi.

7 decembrie 2010

Anotimpuri


                    Ieri a fost cald, azi e pustiu de rece. Dumnezeu ştie ce va fi mâine. Şi nu, nu mă refer la vreme. Ce amalgam ciudat e viaţa unui om, nu ştii niciodată ce îţi aduce clipa. A fost o zi ... în care secundele au durat istovitor de mult.
           Am ajuns acasă şi acum e mai bine. Adulmec ca un animăluţ cuminte fiecare colţişor şi încerc să-mi fac ordine în gânduri. A fost o zi încărcată, cu oameni încărcaţi de prea multe ... sau poate prea puţine. Ce ştiu eu! Mi-ar plăcea să înteleg ceva din ceea ce mi se întâmplă şi faptul că nu găsesc prea multe noime mă dezamăgeşte. Care e graniţa dintre omenie şi nimic?
            Se înnoptează. Mă uit pe geam la ferestrele luminate şi mă gândesc că pentru unii a fost o zi minunată. Mă încarc cu asta. Deschid frigiderul şi-mi fur o bucăţică de ciocolată cu mentă, preferata mea. Mă aşez pe covor, în mijlocul sufrageriei,  şi savurez din plin aroma şi gustul mentolat. Ca un copil prostuţ. Şi e mult mai bine. Ce va fi mâine? Nu ştiu, dar va fi. O să încerc din răsputeri să-mi fie cald înlăuntrul meu. La urma urmei, anotimpul ni-l alegem singuri în funcţie de ceea ce purtăm în suflet. Cel puţin, ... trebuie încercat!


5 decembrie 2010

Moş Nicolae, și eu sunt copil!

           
                   Am asistat zilele trecute la o discuţie cu privire la Moş Nicolae, dilema era: vine el cu daruri doar la copii sau şi la adulţi? Doar gândindu-mă, un zâmbet larg şi o mare bucurie a pus stapânire pe mine. Nici un adult care nu mai păstrează încă o părticică din sufletul lui de copil nu ar fi preocupat de o astfel de problemă. A fi copil nu înseamnă doar să ai o anumită vârstă. Alţii spun că eşti copil atâta timp cât încă mai ai părinţi, ... mi-au dat mult de gândit aceste cuvinte dar m-au şi întristat. Mi-e greu să dau o definiţie pentru ,,ce înseamnă să fii copil", nici nu cred că aş şti să o fac. Dar pot să vă spun că nu există om care să nu-şi păstreze ,,copilul care a fost" în sufletul, mintea şi, poate, în caracterul lui. E parte din noi, din fiecare. Doar că unii îl acoperă cu atât de multe straturi de pudră încât uită că acea parte mai există.  Cred că ar fi un cadou plăcut să ne îngăduim pur şi simplu să fim liberi şi fumoşi .... ca atunci .... să credem şi să ne lăsăm în voia şi magia momentului. Iar după, putem redeveni acei adulţi scortoşi, serioşi ... şi complicaţi. Asta ... până la Crăciun!
                  A, nu uitaţi de ghetuţe! Mă rog, GHETE.  :)

2 decembrie 2010

Gonind stând pe loc I

         
                    Prea multă agitaţie, prea multă încrâncenare, prea puţină răbdare! E ca într-un carusel a cărui viteză nu pare a încetini în vreun fel. Eşti prins şi nu poţi opri mişcarea de roată. Mă uit în jur, oameni mulţi şi grăbiţi, oameni  nemişcaţi în mişcare, oameni goi. Nu-mi pot da seama dacă strada e prea îngustă sau oamenii prea mulţi. Aleargă, …eu stau pe loc şi-i privesc, încerc să-mi controlez teama de a nu fi luată de mulţime, teama de a-mi pierde echilibrul atunci când un cot sau o privire tăioasă m-atinge. Într-un fel, am o dorinţă nebună de a goni în ritm cu ei, de a ţine pasul, nevoia de apartenenţă e uneori  copleşitoare …şi totuşi, …de cele mai multe ori stau pe loc şi-i privesc. Caut să înţeleg, să mă împrietenesc cu mine acceptându-mă aşa cum simt să fiu. Nu e uşor, nu e uşor să stau pe loc când ei alearga prin mine …,,majoritatea înseamnă normalitate”! Uneori îmi place să fiu ,,majoritatea”, uneori sunt ,,majoritatea”, ...dar eu însumi sunt atunci când mă opresc. Şi abia atunci mă identific cu mine, reuşesc să exist.

- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi