Mă
bucur că lucrez cu copiii. Mă bucur că pot să îi strâng în braţe, să le spun că îi iubesc fără ca acest lucru să li se pară o
ciudăţenie. Unii tac şi te strâng şi ei în braţe. Alţii răspund simplu: ,,Şi eu
te iubesc.” Sunt copii pe care îi întâlnesc prima oară şi totuşi, la sfârşitul
unei ore, îşi lipesc capul de pieptul meu şi braţele lor se strâng cunună peste
inima mea. Nu pot descrie ce simt atunci!
Când
îi înconjori cu dragoste şi le admiri modul unic prin care fiecare străluceşte şi se evidenţiază, nu te privesc suspicioşi: ,,De ce mă iubeşti?” ,,De ce îmi spui că sunt frumoăasă?” ,,De ce crezi că sunt minunată?” Primesc totul ca pe ceva firesc, cunoscut. Ei ştiu că sunt frumuseţe, iubire… minune! Şi se bucură de asta! Iubirea
lor nu este o simplă stare emoţională, ci o imensă energie. O inspiră şi o emană
pur şi simplu. Nu o condiţionează.
Aşa am fost cu toţii. Când am uitat asta? Cumva, atunci când am ,,învăţat” ce
trebuie, ce e bine, ce e potrivit şi ce nu, că totul se cântăreşte, că dacă dai
mai mult eşti slab? Când ne-am îndepărtat de inima noastră într-atât încât să
nu o mai auzim pentru că raţiunea ,,zice” mai bine şi doare mai puţin? Inima doare
doar atunci când nu ştim să iubim curat. Şi aşa, ne-am tot întins înafara noastră căutând
repere, rezolvări, acceptări, recunoaşteri, devenind dependenţi de un curs
valoric pragmatic, zgârcit şi îndoielnic, lăsând în urmă ceea ce avem nepreţuit,
propriul Sine.
Lucrez cu copiii şi pentru mine asta este o binecuvântare. Chiar şi în zilele în care totul pare răvăşit, ei sunt pentru mine desăvârşite călăuze înapoi spre inima mea, cea pe care
mi-am reamintit cum să o ascult povestindu-mi despre ceea ce am, ceea ce merit, cine
sunt.
A. F.
Foto - google.ro