,,Înţelepciunea nu este altceva decât durere vindecată." Robert Gary Lee

30 ianuarie 2015

Perfectul simplu

             Foto- google.ro

                         Am învăţat că viaţa nu este o materie exactă, ce ţi se predă în timpul copilăriei, adolescenţei, pentru a putea ,,presta” mai târziu, fie măcar şi la cote acceptabile. Nu poți deține controlul prea mult, iar regulile ei se schimbă continuu. Nimic nu este ceea ce pare, nimic nu este întâmplător şi nimic nu este veşnic. Nimic nu este la fel. Nimic nu trebuie să te surprindă, nimic nu trebuie să te doboare. Nimic nu trebuie luat înapoi. 
                          Ceea ce ne dăruim unii altora este singurul lucru care contează, relaţiile noastre, sentimentele, emoţiile toate. Singurul care va merge oriunde cu noi e sufletul nostru, cu tot ce am pus în el. Restul e trecător, deşertăciune. Iar Domnul râde la fiecare cuvânt frumos pe care inima ta îl scrie pe crucea ce o cari cu seninătate. Iar atunci când te prăbuşeşti, îţi toarnă în inimă şi mai multă iubire, ca să poţi să te ridici şi să păşeşti înainte cu şi mai multă dăruire de sine. Nimic din ce ţi se întâmplă nu trebuie să îţi închidă inima. Păstrează fiecare bucurie ca fiind unică şi nepreţuită. Căci inima ta e căuşul sfânt, în care fiecare om are locul lui, înţelesul lui, rolul lui şi dreptul său la iubire.
                                                                                     A. F.

29 ianuarie 2015

Colţ de rai III

          ,,Curcubeul este brâul lui Dumnezeu ce strânge suflete între lumină și întuneric.” Ionuț Caragea
                                      Foto: Anca Florea  - În apropiere de Dofteana, drumul spre Bacău

27 ianuarie 2015

Plouă în mine

           Foto- google.ro

                    Când plouă, îmi las trupul umbrelă peste suflet. Îmi ud părul, umerii, tălpile goale... Mă scutur ca o păpădie în vânt. Pe drum mă deapănă timpul, o picătură de ploaie pentru fiecare secundă, un potop pentru cine știe câte vieți de trecut. Rămân în urma mea umbrele lungi, neclintite pe asfaltul uscat, peste care abia am trecut. Sunt bine. Mărșăluiesc ca un soldat instruit și cuminte. Nu mă abat de la drum nici atunci când uit unde trebuie să ajung, nici atunci când nu mai am putere să cred în mine. Și plouă, Doamne, ce mai plouă! Plouă de ceva timp, fără noimă, fără oprire. Plouă peste neliniștea adunată până la țărmul ultimului cuvânt. Plouă pe dinăuntru. 
                                                                                A. F.

21 ianuarie 2015

Printre ziduri


          

                          Noi, oamenii, suntem ca nişte încăperi pe care sufletul le închiriază timp de o oră, mai multe zile, ani, dar niciodată pentru totdeauna. Unele sunt cămăruţe modeste, altele mai cochete, dar asta nu contează. Dincolo de măreţia sau modestia zidurilor, chiriaşul e cel care face ca în acel spaţiu să se aprindă sau să se stingă lumina. El, sufletul, face ordine sau dezordine, da culoare şi formă, el animă, râde şi plânge, dă viaţă sau ucide locul în care sălăşluieşte.
                     Greşim de fiecare dată când judecăm un om prin prisma a ceea ce vedem de la distanţă sau întrezărim prin ferestre. Cred că fiecare încăpere are o candelă aprinsă undeva, lăsată la vedere sau rătăcită cine ştie pe unde. Cu toţii avem umbre înlăuntru nostru, dar aceasta e tocmai dovada că, undeva, avem şi lumină. Poate că uneori, când baţi la o uşă şi crezi că dincolo de ea nu e nimeni, e de fapt doar neputinţa cuiva de a ajunge să îţi deschidă...  şi tot ce are nevoie este ca tu să crezi în el. 
                                                                                                                 A. F.
                                                                                                                                                                                     Foto - google.ro


20 ianuarie 2015

Inocență

                                                                        Foto: Anca Florea

17 ianuarie 2015

Ce a fost, a fost. Ce este, este. Ce va fi, va fi.

                Foto- google.ro

                      Renasc. Mă reconstruiesc pe dinăuntru și mă debarasez de tot ce mi-a devenit de prisos. Arunc teama de a nu mă teme și strâng în mine iubirea cea fără de formă și așteptare. Iubirea față de sufletul oamenilor, iubirea născută din mișcare și culoare, din emoții și năzuințe, din chemarea celestului către mai departe. Învăț. Uneori ca un copil nerăbdător de a afla prea multe deodată. Mă încurc, mă rup și mor nefiresc de multe ori. Un surâs adună o nouă însuflețire. De fiecare dată! Învăț din toate. Alteori, am răbdare. Îmi doresc. Curăț. Adun oameni în viața mea și-i las să curgă prin mine, admirându-le splendoarea în timp ce-și poartă aripile pe care nici nu bănuiesc că le au. Și zbor cu ei, printre ei și, deschizându-mi inima, prin mine. Rămâne doar lumina. Eliberez limite pentru a putea privi peste ziduri mai departe. Alunec în urcare. Și mă bucur. Sunt din nou un copil care crește. Dumnezeu e iubire. Iar noi suntem copiii Lui.
                                                                                        A. F.

14 ianuarie 2015

Prin viața mea

          Foto- google.ro

                   Stelele cad în continuare împlinind dorințe. Depănând visare, într-un gest necugetat, întind mâna să le prind în palmă. Cădere de-o clipă, mi se răsfiră printre degete, umbre de lumină în noapte. Iau îmbufnată o bucată de cretă și scrijelesc un soare pe întunericul cerului, făcând dimineață. Pășesc ușor adormită prin iarbă, strivind roua cu picioarele, sorbind-o prin pori adânc, cu sete, până la inimă. E răcoare în mine. E bine. Mintea se umple de umbre și mișcare, răscolindu-mi golul și imaginația. E o zi nouă, tocmai bună pentru un nou tandem cu viața.
                                                                                         A. F.

11 ianuarie 2015

Suflet anonim

              Foto- google.ro

                        Fiecare primim viața ca fiind un dar al Divinității. Venim goi trupește și plini de suflet. Strălucim! Totul începe cu un țipăt și continuă mai apoi cu un gângurit și-apoi cuvinte. Ne îmbrăcăm cu ele. Învățăm de mici să ne împachetăm cu propoziții din ce în ce mai lungi, cu roluri din ce în ce mai bizare, ne creăm limite în mod constant și ne atârnăm neîmplinirile pe la colțuri, fără confruntare.
                       Orice dar are nevoie de o cutie. Toată viața alegem cutii, ambalaje demne de noi, care să ne reprezinte, care să ne pună în valoare, care să ne vândă mai bine. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Mai multe straturi,  mai multe soluții de viață. Să nu uităm de etichete. Ele sunt cele care duc în spate prețul, stima de sine și aprecierile celorlalți. Un cod de bare clarifică și cel mai impetuos semn de întrebare asupra a ceea ce ești. Toți  te cunosc! Toți cred că știu cine ești! Dar tu... știi?
                        Undeva acolo, printre  straturi de cartoane, înfricoșat și veșnic copil neiubit încă, stă darul lui Dumnezeu. El, unic și irepetabil. Din ce în ce mai mică, flacăra vieții, îngrămădită în timp pe vârful unui muc de lumânare, arde pe furiș, cu smerenie, în așteptarea unei autentice judecăți de valoare.
                                                                                A. F.

10 ianuarie 2015

Umbre mişcătoare

                                                                Foto: Anca Florea - Tineretului, Bucureşti

7 ianuarie 2015

În culori


            Foto- google.ro

                        De obicei, când merg pe stradă, zâmbesc. Mă gândesc că poate cineva se va împiedica de zâmbetul meu și astfel, măcar pentru o clipă, se va deconecta de la problemele de zi cu zi. Asta pe lângă faptul că mie însămi îmi creez o stare de bine. 
                         Mă uit pe stradă peste fel și fel de chipuri, îmi place să observ. Văd foarte mulți oameni triști, pierduți în ei înșiși, cuibăriți înăuntru ca-ntr-o cazemată. Nu îi condamn, nu îi judec, fiecare ascunde în sine o poveste, povestea lui. Dar mă bucur pentru cei care încă mai au îndrăzneala de a privi viața în culori. Li se citește asta pe chip. Le vezi lumina din ochi arzând ca o candelă. O emana cu lejeritate și bunăvoință. O împrăștie! Copii fac din asta o artă! Sunt senini și dăruiesc fără sfială, cu o naturalețe de invidiat. Apoi cresc. Și, mă gândesc, ce bine ar fi să crească toți copii mai înalți decât zidurile pe care le vor construi! Vor putea privi astfel peste ele, înapoi, și reaprinde flacăra sufletului atunci când, copleșiți de probleme, lumina din ochii lor se stinge. 
                                                                                          A. F.

6 ianuarie 2015

Cele două semințe



                  Totul începe cu îndrăzneala unui vis. Dar se împlinesc doar visurile care au îndrăzneala de a deveni realitate. Nu ezitaţi să visaţi, însă nu vă opriţi aici! Construiţi, daţi formă gândurilor, aspiraţiilor! Trăiţi! Şi chiar dacă nu toate se împlinesc, măcar aţi încercat. Într-o cameră se poate stinge becul, dar lumina sufletului şi înţelepciunea minţii nu v-o poate stinge nimeni.
               
           Povestioara celor două seminţe: 
               ,,Două seminţe se aflau una lângă cealaltă pe un sol fertil. Prima sămânţă a spus: “Vreau să cresc! Vreau ca rădăcinile mele să ajungă adânc în pământ şi să înmuguresc. Visez să înfloresc în muguri delicaţi şi să le vestesc oamenilor venirea primăverii. Vreau să simt razele calde ale soarelui şi picăturile de rouă pe petalele mele!” Această sămânţă a crescut şi a devenit o floare foarte frumoasă.
            Cea de-a doua sămânţă a spus “ Mi-e teamă. Dacă-mi vor ajunge rădăcinile în pământ nu voi putea să ştiu cu ce se vor confrunta acestea acolo. Dacă mi se vor dezvolta tulpini firave care vor putea fi culcate de vânt la pământ? Şi în cazul în care voi face flori, cu siguranţă o să vină cineva şi o să le taie. Aşa că mai bine o să aştept un moment sigur.
            Cea de-a doua sămânţă tot aştepta în timp ce un porumbel a trecut în zbor şi a ciugulit-o.”

5 ianuarie 2015

Zi de iarnă

                                                               Foto: Anca Florea - Tineretului, Bucureşti

1 ianuarie 2015

Între cer și pământ

           Foto- google.ro

                  Prinsă între cer și pământ, ca o pasăre cu aripi de împrumut, nu am putință nici să zbor până la soare, nici să-mi opresc osteneala pe pământ. Sunt prizoniera vântului, destinului, timpului... dar sunt liberă în celula mea să strig, să plâng, să râd, să-mi pese. Sunt liberă în fața mea să fiu eu însămi, să nu-mi fie teamă nici de judecăți, nici de așteptări neîmplinite. Să nu-mi fie teamă de neînțeles, de hazard... de oameni. Să nu-mi fie teamă de mine în singurătate.
                Am renunțat la perfecțiune. De mult. Asta m-a ajutat în a judeca mai puțin pe alții, dar și pe mine. Am acceptat viața, oamenii așa cum sunt, splendizi, compleți în deplina lor imperfecțiune. Ei fac parte din mine și eu fac parte din ei.
               Sunt prizonieră în viața mea, un prizonierat abstract, senin, cu năzuințe de cea mai pură libertate: cea a sufletului. Și cred, și simt, și vreau, și dau, primesc, construiesc, iubesc cu o invazie de fluturi în stomac, cu nebunie și candoare, mor și mă nasc la loc, greșesc și repar, mă vindec de rău, mă înalț din bine și zbor... zbor cu îndrăzneala aripilor lui Icar, dar cu smerenie și simplitate, în același timp nicăieri și oriunde, trup și suflet între cer și pământ.
                                                                                         A. F.

        Foto- google.ro

- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi