,,Înţelepciunea nu este altceva decât durere vindecată." Robert Gary Lee

26 mai 2011

Tristeţe


          Încerc să îmi îndes tristeţea într-un nor străveziu şi nu reuşesc. Îmi folosesc ambele mâini şi încrâncenarea întrece neputinţa. Cu disperarea celei din urmă scăpări, îl înec până la epuizare cu parte din sufletul meu şi rog vântul să-l poarte departe. Cât mai departe, să pot să nu-l mai simt, să nu-l mai vând. 
                 Mă simt ruptă de la mijloc, ca o plantă uscată într-un ghiveci de lut, la fereastră. Superbă plecăciune! Superb gest cerşit neîngăduitor de gravitaţia întrebării dacă încă mai sunt şi de ce. Am doar tristeţea şi ecoul ei în jur. Am umilinţa lacrimii de după pleoapa ce nu-i dă voie să se-arate în cădere... şi cade înăuntru răscolind. Eu aici, ce-a mai rămas din mine, dincolo... lumea, ce-a mai rămas din ea. Am tot ce-mi trebuie să mor puţin, dar puţin înseamnă întotdeauna prea mult când e vorba de moarte. 

13 mai 2011

Sfârşit de zi


                   Alerg răscolind lumea şi, ecou peste aripi, lumea răscoleşte în mine praful de peste zi. Cu gesturi grăbite, mă dezbrac de cuvinte şi forme, mă agăţ de un semn de exclamare şi-mi strig risipirea pierzându-mă-n bătăi nesfârşite de aripi. Mă înalţ coborând adânc în mine şi cobor ridicând umilinţa iubirii la rang de virtute. Ca un puf de păpădie mă bucur desenând umbre în soare şi-mi prind bulgări de lumina în părul răvăşit. În beţia profunzimii, copleşită de muţenia celui din urmă gând, alunec euforic în noapte. Râsul meu cheamă fluturii de o zi şi, prinzându-i în căuşul ultimului sunet, moare odată cu ei şi cu ziua din urmă. Şi aşa, adormind pe-o idee cu buline albastre, îmi cos pleoapele cu-n vis de o clipă şi-mi presar peste aripi praful de peste zi, devenit între timp, praf de stele.

3 mai 2011

Cuvinte adunate pentru colegii mei

           De cele mai multe ori, să mergi mai departe înseamnă să laşi ceva în urmă. Poate fi un munte, o păpădie pe a cărui puf străveziu ţi-ai întins suflarea în joacă, poate fi o baltă năclăită sau o fâşie de curcubeu - ambele scrise de o ploaie trecătoare de vară -, poate fi o uşă pe care ai intrat în mai toate dimineţile sau poate fi un om. Sau mai mulţi. Sau orice altceva. Toţi şi toate rămân acolo într-un punct fix de care eu mă depărtez. Şi, deşi sufletul meu îşi recunoaşte fiecare pas pe care-l calc ca fiind drumul meu, întorc privirea nostalgic înapoi şi mulţumesc. Mulţumesc pentru bunăvoinţă şi răbdare, pentru încredere şi-o vorbă bună. Am trecut prin ceva anotimpuri împreuna! Acum trebuie să plec. Vă las un ultim zâmbet în pragul uşii şi vă spun ,,Rămas bun”! 

            De cele mai multe ori, să mergi mai departe înseamnă să laşi ceva în urmă. Ce doare mai mult e depărtarea de omul care ţi-a fost coleg şi prieten, ...lumină pe drum.

- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi