Sunt momente în care mă simt Acasă. Stau aşa, plină de mine, şi-mi ascult inima bătând cu ecou, dincolo
de forfota atâtor clipe de căutare a ceva ce, de fapt, acum ştiu că am avut dintotdeauna: strălucirea
unui suflet de copil.
Copilul din mine tresaltă de bucurie. După multă vreme, rătăcit în negare, e
băgat în seamă, respectat, mângâiat, iubit şi valorificat aşa cum merită. L-am
găsit stând în prag, căutându-mă cu privirea, ca după o foarte mare aşteptare.
Nu mi-a reproşat nimic, doar m-a strâns fericit în braţe şi s-a cuibărit la
locul lui, în fiinţa mea, ca şi cum n-ar fi plecat niciodată.
De atunci, în fiecare zi, îmi aduc aminte de încă ceva din mine. Am şters
cu grija ferestrele pentru a putea face lumină, le-am deschis larg să se umple
tot spaţiul de soare. Nu prea repede că se poate orbi, nu prea domol că revine
uitarea.
Copilul din mine vorbeşte. E acelaşi ca în fiecare, un copil uitat, împachetat
în nenumărate frici de a nu deveni vulnerabil şi ridicol, îndemnat dintotdeauna
să ,,crească” din ce în ce mai mic. Indiferent de cât de departe aluneci, el
rămâne acolo în prag, aşteptându-te să-l iei în braţe, să te opreşti în tăcere
să îl poţi auzi, să prinzi curaj să îl poţi asculta, să ceri înţelepciune să îl
poţi înţelege, să-i oferi atât de multă dragoste încât să-l poţi vindeca. El
doar aşteaptă răbdător să îţi doreşti să regăseşti cărarea către el, către propriul Sine, înapoi Acasă.
A. F.
Foto - google.ro
A. F.
Foto - google.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu