Am nevoie de blândeţea mâinilor tale şi de privirea ta caldă şi
dureros de albastră, căzând peste mine ocrotitoare. Încă am nevoie de tine, înca
mi-e dor să mai fiu un copil agăţat de sufletul tău şi să cresc iubindu-te mai
mult decât aş putea înţelege. Dar uşa nu se mai deschide ca tu să apari şi să
mă satur de tine, de toată lumina pe care o împrăştii îmbrăţişându-mă cuminte. Glasul tău încă alunecă prin mine strigându-mă... eu
aş veni, dar încotro să o iau? Îţi revăd în minte forma micuţă şi blajină... lacrimi cad în mine, peste
amintiri.
Am o gramadă de lucruri să-ţi spun. Aş vrea. Mă risipesc în dorinţa de a răscoli lumea până la tine. Tu m-ai iubit atât de simplu, atât de cald, firesc, fără nicio aşteptare, fără niciun gest de prea mult sau prea puţin. Ce dor îmi e de tine! A trebuit să pleci ca să înteleg
cât de mult eşti. Şi nu ştiu cum să fac să te uit puţin, să pot să nu te mai aştept. Mi-e teama doar că tu, acolo unde te afli, nu ai
cum şti asta... sau poate, pur şi simplu, nu contează... acolo. Te
iubesc! Sărut mâna!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu