Cu fratele meu - jucăria mea vie -
Doua codițe, fluturând
năzdrăvane în vânt, făceau ca razele soarelui sa pară simple note pe un
portativ. La celălalt pol, o pereche de adidași, ușor scămoșați, prelungiri
jucăușe a unor picioare slăbănoage și lungi, săreau ritmic scuturând parcă în
aer asfaltul de praf. Între, se întindeau ca pe o sârmă întinsă spre cer, o
pereche de pantaloni scurți, un tricou în care se ascundeau câteva
corcodușe încă verzi, două brațe arse de soare, pline de zgârieturi și un chip
prin ochii căruia lumea era un univers nelimitat, în care absolut orice era
posibil. Era o bucurie de ,,a fi``... copleșitoare! O simt și acum, privind în
urmă, ca și cum ar fi fost ieri.
Uneori curgeau
și lacrimi, le lăsam să curgă prin mine gândindu-mă că plouă, plouă cu soare,
udând lumina ce cădea liniștită, caldă printre acei câțiva ani ai mei. Aveam de
partea mea magia copilăriei, acea putere neîngrădită de a visa
realitatea. Era cea mai simplă, curată și uimitoare ,,întâmplare” a vieții
mele, eram copil. Eram un suflet viu, eram liberă, eram un început în care
soarele răsărea uitând să mai apună.
Între timp, m-am risipit printre
oameni mari și mult prea multe cărări pietruite. Am crescut înstrăinându-mă de mine.
Doar vântul a rămas același, măturând văratic aceeași lumină pe care însă,
acum, nu mai reușesc, de cele mai multe ori, să o văd, să o simt, să o strâng
bălaie în păr, precum copilul de altădată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu