Agrafă în păr

                    Am un dor nebun de ducă. Mi-aș îndesa într-un rucsac doar acele câteva nimicuri strict nesare și aș trage cu drag ușa după mine. Lume, tu care ești atât de mare, mă primești și pe mine pe undeva, oriunde, să pot să întind brațele fără să mă afund în nisipuri mișcătoare? Am atâta nevoie să mă uit pe drumurile tale singuratice și să nu mă găsesc decât atunci când nu mai simt nevoia să mă caut! Vreau să pot să mă înalț și să mă cobor pe potecile tale, încercând, călător pribeag, să strecor în rutina mea adierea de vânt rămasă prizonieră între două răsărituri de soare. Ție, lume, nu ți-e dor de mine? Nu-ți place când te admir, privindu-te cu ochii închiși prin fereastra sufletului, tu nesfârșită și eu agrafă de ocazie în pletele tale în vânt?