Nu știu pe unde umbli de atâta timp,... nu știu cum reușesc să te găsesc
mereu când uit de tine. Am senzația că mă privești de nicăieri, că deși nu te
văd, tu ești. ... că de câte ori mă întorc spre tine, te pierd. Te caut
răvășind nisipul cu palmele, căutând niște pași care n-au mai trecut de
mult, de prea mult timp ca să nu mi se facă dor. Și când nu îi găsesc, mă simt,
într-un fel, rătăcită. Ai un loc în lumea mea, inevitabil, de necontrolat, fără
echivoc. Ca un tatuaj pe suflet, te port fără să îmi doresc să te am, fără să
vreau să te alung, doar împăcându-mă cu tine străin și departe, aproape în
același timp.
Ești parte din mine. Cum aș putea vreodată să te pierd?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu