Mi-aș dori să pot
fotografia parfumul de tei. Să pot să-l surprind plutind printre pomii verzi,
oamenii colorați și aerul de vară. Îl respir și îmi spun că mi-e bine să-l am
eșarfă la gât, în pofida arșiței de peste zi. El știe asta, știe că îl ador!
Știe că în fața lui sunt fără voință, abandonată într-o visare bolnăvicios de
plăcută.
Mă las pradă unei profunzimi de dincolo de simțuri,
un joc al imaginației pueril, anapoda și fără logică. Provocator. Ce formă au
vântul, gândurile și, da, parfumul de tei? Ceea ce nu percepem nu înseamnă
neapărat că nu există, nu? Respir cu nesaț, lacomă, poate cu prea multă
încrâncenare. Încerc să disting mireasma dulceagă sub o formă anume, un contur
definit care însă se destramă încet la prima șovăire. Reușesc doar să o
încadrez într-un fundal color, în nuanțe pastel, fără un contrast profund...
Hm, speram la mai mult! Focalizez și aștept o clipire a aparatului
foto care să închidă în ochiul lui ceea ce ochiul meu nu poate surprinde.
Aștept, negându-mi limitele, o formă pe care doar puterea sufletului o poate
distinge și doar ochiul minții o poate desluși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu