Între dragoste și ură e doar un pas. Sunt vorbe, vorbe vechi, ticluite cu
înțelepciunea și povara experienței. Sunt vorbe care trezesc rezistență și
negare, sunt fapte care dor în uimirea ușurinței cu care se întâmplă.
E ura
doar un mod de autoconservare în fața dezamăgirii, fie ea susținută sau nu ?
Cum poate un sentiment atât de perfect ca iubirea față de un om, oricare,
indiferent de relație, să se transforme dintr-un soare într-un biet cărbune? Drepturi,
așteptări și orgolii, acestea sunt firele de praf ce atârnă sub acel pas , dându-i greutate, făcându-l posibil și de necontrolat.
Măcar atunci când obosim să ducem un
război inutil, când reușim să depășim performanța de a reduce întreg universul
la un simplu EU, să nu uităm că de la ură la iubire nu e decât un singur pas.
Un pas care cere, poate, umilință și renunțare, un pas care face capul să se
plece, dar înalță sufletul. Un pas prin care urci. Și care îți dă șansa să
mergi mai departe, poate, către adevărata dragoste, pură, necondiționată, fără
regrete. O dragoste care nu se măsoară, nu se negociază, nu se transformă, nu
se risipește. Se oferă și atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu