O nouă zi în care a fost, poate, prea cald pentru un
început de noiembrie. M-am bucurat de asta ca un copil. Și astăzi am ajuns aici
sus, grăbind pasul, aproape alergând. Mi-a fost teamă că nu voi ajunge la timp,
că se va pierde fără să treacă prin ochii mei, să-mi atingă sufletul,
sărutându-l de rămas bun, ca de fiecare dată. Răsuflu uşurată şi mă scufund
într-o moleşeală caldă, ce mă cuprinde din creştet până în tălpi. Îl privesc
încântată; îi sunt recunoscătoare că nu a apus fără mine. Mă aşez pe iarbă cu
ochii pierduţi în zare, rătăcindu-mi palmele printre frunzele uscate. Pământul
e rece.
Aerul
se umple de culoare, adiind uşor în întâmpinarea nopţii. În curând va fi iarnă,
da. De aici, de sus, privesc soarele pitindu-se în linişte după oraş. Se sting
toate în mine odată cu el, risipindu-se ușor în noapte... îmi place emoţia
asta! Ce poate fi mai frumos decât să laşi o zi din viaţă să alunece în trecut ţinând în mână un apus de soare?
2 comentarii:
<3
Cat de frumos descrii fiecare clipa traita, fiecare emotie si stare sufleteasca! Este o placere deosebita sa-ti citesc randurile, sa ma las dusa de imaginatie pe taramuri necunoscute si sa savurez povestile tale minunate!........ Multumesc!
Trimiteți un comentariu