- ,,Iubind pe cineva, l-ai luat în sufletul tău fără ca el să piardă ceva.”- Nicolae Iorga

27 septembrie 2013

Mersul pe sârmă


                         Fie că realizăm sau nu, dincolo de orice tip de percepție, există mereu o linie perfectă de orizont între zi și noapte, un prag extrem de subțire care ne delimitează somnul de starea de veghe, totul într-un balans necontenit. Avem nevoie de echilibru în tot și în toate, între ceea ce creem și ceea ce ni se oferă, între ceea ce dorim și ceea ce realizăm, echilibru între ceea ce suntem și ceea ce putem fi. 
                    Suntem prinși într-o lume ce se preferă a fi mai mult superficială decât profundă, o lume în a căror contexte suntem inevitabil legați și trași cu forța în afara noastră. Un soi de agitație, în care ziua e întunecată de umbrele în mișcare, iar noaptea se face lumină prin însăși încremenirea de peste zi. Ea e lumea în care trebuie să trăim, să supraviețuim ca niște somnambuli incurabili, bâjbâind printre vise, trăind aparent în normalitatea unor vieți de ocazie, inconștient de grăbite să se consume. Și atunci când majoritatea nu te mai definește, e timpul să te scuturi, să înfrunți balansul, abandonându-ți toate temerile într-o nouă armonie, propriul tău echilibru.

21 septembrie 2013

Melancolii de toamnă

             
                        Încă nostalgică, mă lipesc ca de un zid de apusul devreme al zilei de toamnă, lasându-mă să alunec precum o frunză în cădere peste timpul perfect ce tocmai, pe furiș, s-a dus.
                         Fără pic de îndoială, îmi va fi dor să mă trezesc în dimineți cu soare, să aștept ploaia chemând-o ca pe-o binecuvântare, să mă simt liberă în mișcare, bronzată și ,,hai-huie”, să-mi umplu ziua lungă cu gândul că noaptea va trece repede. Îmi va fi dor de mare, de fluturi, de culori și, de ce nu, de bâzâitul enervant al acelor câțiva țânțari rătăciți în camera mea și, recunosc, în același loc decedați. Îmi va fi dor de mama, care mă așteaptă acasă în fiecare luna de august și de tot dorul de ducă ce m-a plimbat în lung și-n lat prin țară. Îmi va fi dor de tot ce m-a împlinit, dor de mine, trăindu-mi vara ca și cum alta n-ar mai fi. 
                           Timpul, prelung, continuu mișcător, consumă din noi, mistuindu-se la rândul lui prin arderea noastră. Cu toate acestea, urmându-mi cărarea cu zâmbetul pe buze, mă scutur de soarele verii, mulțumindu-i șoptit, pe fugă, parcă fără să îi dau răgaz de supărare și mă arunc în rugina toamnei, îmbrățișând un nou septembrie.


7 septembrie 2013

Omul de sub preș


                Tocmai am vizionat un film: ,,Experimentul” 2010, cu Adryen Brody și Forest Whitaker. Părea un film ok. Deși începuse de zece minute, pe unul din posturile noastre TV, secvențele surprinse mi-au comunicat subtil că trebuie să îl urmăresc. L-am vazut. Și? Și încă mă simt prinsă în el, încă emoțiile mă revoltă când simt nerabdarea cu care semnele de întrebare își trântesc punctul printre temerile mele. Încerc doar să găsesc în toate aceste îndoieli acea nișă către partea constructiva a fiecărei idei.
                  Avem propriile noastre reguli, propriile limite și propria părere despre noi și orice altceva. Asta ne dă impresia că putem deține controlul. Controlul? Da, avem instincte, ne naștem cu ele, le putem nega, controla, dar, latent, stau ca o tumoră, fără să doară, în așteptare. Adevarul e că nimeni nu știe ce zace în el. Nu știe niciodată ce-i poate ,,trezi” o situație extremă până nu trăiește pe pielea lui.
                Restul sunt vorbe, supoziții. Între om și animal, între ce ești și ce poți fi, nu e decât un pas. Un pas către mai bine sau mai rău. Aici cred că natura își impune propriile reguli. Cât timp acel pas este în aer, ne putem adjudeca în voie stima de sine. În rest... poate nici Dumnezeu nu știe, dinainte, de ce suntem în stare.

                     Pentru cei ce doresc să vizioneze filmul, îl pot găsi și aici: 

- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi