Azi e ziua ta, măicuță. Am un
sentiment de neîmplinire la gândul că va trece ziua fără să te strâng în brațe
și fără să-ți sărut mâinile care mai ieri mă mângâiau, uneori stângace, alteori
în fugă și …uneori tandre, curgând apăsat pe obrajii mei până peste suflet.
Nu-ți spun des ,,te iubesc”, cel puțin nu de câte ori aș vrea. Mă gândesc că
mai am timp. Mai am? Abia după ce închid telefonul și nu-ți mai aud vocea, îmi
dau seama …că nu ți-am spus tot. Iartă-mă. Am crescut din tine, m-am hrănit cu
tine și-am plecat. Pe drumul meu. Tu ai rămas acolo, în acel punct în care
întorc capul poate prea rar, prea grăbită, prea de departe. Mai am timp, îmi
zic. Mai am?
Anii se adună peste tine, măicuța
mea cu ochii verzi ca marginea lumii! Și nu reușesc să mă umplu de tine, să
mă împac cu tine lăsându-te mereu în urmă. Nimeni, pe pământul ăsta, nu-mi va
putea da ceea ce-mi dai tu când privești abătută în jos sau când zâmbești luminând încăperea. Uneori simt că nu
te înțeleg așa cum ar trebui, dar te iubesc cu fiecare răsuflare a vieții mele.
Așa cum ești. Eu, copilul tău, așa cum sunt. Împerfecțiuni perfecte, una pentru
alta. Prelungiri efemere, una către alta. Îmi întind ofurile pe bătăile tale de
inimă și, cu rugă către Dumnezeu, te îmbrățișez cu gândul. La mulți ani,
Măicuța mea! Te iubesc mult, mai mult decât ar putea aduna toate cuvintele din
lume și ar putea risipi toate drumurile pe pământ! Mă gândesc că mai sunt zile,
luni până când te voi vedea. ...mai …sunt?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu