- ,,Iubind pe cineva, l-ai luat în sufletul tău fără ca el să piardă ceva.”- Nicolae Iorga

22 august 2016

TOT

                                 
                     Vrem să înţelegem ,,tot”. Vrem să ştim ,,tot”. Vrem să fim ,,tot”. Întotdeauna acest TOT devine prea mult sau prea puţin. Pentru că limităm, începând cu noi înşine. Cântărim, măsurăm, calculăm, împărţim, adunăm, diagnosticăm, împărţim oamenii, lumea în bun şi rău, strâmb şi drept, negru şi alb… istovim. În sfârşit!!! Binecuvântată sfârşeală! Obosind înafară, sălăşluim în noi. Acolo unde, de fapt, aflăm că TOTUL nu este TOT niciodată.
                                                                                                                 A. F.
                                                                                                                                                                                     Foto - google.ro

27 iunie 2016

Pe drum


                    Am fost întrebată astăzi unde am dispărut, de ce nu mai scriu nimic. 
                    ,,Nicăieri”, am răspuns. 
                    ,,Şi unde este acel NICĂIERI”? ... m-a iscodit zâmbind.
                    Eu încă scriu! Doar că scriu fără cuvinte, fără urme, tăcută, înăuntru, prea flămândă de mine pentru a mă împărţi înafară. Sunt momente în care te recunoşti pe tine însăţi doar în tăcere. Te strângi în braţe şi încetezi să mai priveşti cu ochii. Doar simţi. Şi urci şi cobori, stai pe loc şi alergi cu braţele strânse în jurul tău, până devii una şi aceeaşi cu tine. Începe să îţi placă să stai aşa, strigându-te pe muţeşte, tânjind către acceptarea întregului adevăr dintre ,,tuşi ,,tine. Aşa scrii pe dinăuntru cu inima. Dacă încerci să desluşeşti cu mintea, nu înţelegi nimic. Pentru că mintea cere gânduri, cuvinte, iar în suflet, în profunzime, este doar tăcere. Şi ce a legat mintea, doar inima reuşeşte să elibereze, în drumul ei spre propriul Tărâm de Nicăieri. 
                                                                                                A. F.
                                                                                                                                Foto - google.ro

1 iunie 2016

Înapoi Acasă


                    Sunt momente în care mă simt Acasă. Stau aşa, plină de mine, şi-mi ascult inima bătând cu ecou, dincolo de forfota atâtor clipe de căutare a ceva ce, de fapt, acum ştiu că am avut dintotdeauna: strălucirea unui suflet de copil.
                      Copilul din mine tresaltă de bucurie. După multă vreme, rătăcit în negare, e băgat în seamă, respectat, mângâiat, iubit şi valorificat aşa cum merită. L-am găsit stând în prag, căutându-mă cu privirea, ca după o foarte mare aşteptare. Nu mi-a reproşat nimic, doar m-a strâns fericit în braţe şi s-a cuibărit la locul lui, în fiinţa mea, ca şi cum n-ar fi plecat niciodată.
                     De atunci, în fiecare zi, îmi aduc aminte de încă ceva din mine. Am şters cu grija ferestrele pentru a putea face lumină, le-am deschis larg să se umple tot spaţiul de soare. Nu prea repede că se poate orbi, nu prea domol că revine uitarea.
                Copilul din mine vorbeşte. E acelaşi ca în fiecare, un copil uitat, împachetat în nenumărate frici de a nu deveni vulnerabil şi ridicol, îndemnat dintotdeauna să ,,crească” din ce în ce mai mic. Indiferent de cât de departe aluneci, el rămâne acolo în prag, aşteptându-te să-l iei în braţe, să te opreşti în tăcere să îl poţi auzi, să prinzi curaj să îl poţi asculta, să ceri înţelepciune să îl poţi înţelege, să-i oferi atât de multă dragoste încât să-l poţi vindeca. El doar aşteaptă răbdător să îţi doreşti să regăseşti cărarea către el, către propriul Sine, înapoi Acasă.
                                                                                                        A. F.
                                                                                                                                Foto - google.ro

28 aprilie 2016

Gând încolţit


                   Mă închid într-un sâmbure de măr şi aştept să mă nasc copac. Ascult cum, de fraged, putrezește mărul şi mă ghemuiesc visând, într-o copleşitoare aşteptare, la îmbrăţişarea rece cu iz de pământ şi iarbă proaspăt cosită. Abia aştept să mă răsfrâng în crengi peste cerul albastru şi norii grăbiţi, să arunc ocheade furişate printre frunze scuturând vânt, să urlu de verde şi de zăpezi târzii, în timp ce strâng anotimpuri... rufe pe crengi, prinse bine cu cârlige de fum. Grea meteahnă. Timpul arde aşteptări între ziua de ieri şi cea de mâine, între ziua ce tocmai a fost şi ziua ce, poate, nu va veni niciodată.
                                                                                                      A. F.
                                                                                                                                  Foto - google.ro

21 aprilie 2016

Acum


                                 Nu mai e timp să luăm de la capăt ziua ce tocmai a trecut. Nu avem cum să schimbăm ceva din ea. Putem doar să cântărim, să punem un petec de înţelepciune peste clipa etichetată drept rebut de un regret sau să înrămăm momentul într-un zâmbet nostalgic, rupt din încântare.
                            Putem să privim înapoi, dar nu mai putem atinge. Totul e o oglindă fără fund, în care imaginile se bălăcesc nestingherite în emoții atât de vii şi totuşi atât de departe. Putem retrăi, dar nu mai putem schimba nimic din ce a fost, putem înţelege, dar nu ne putem întoarce. Trecutul nu e tangibil, viitorul e ficțiune. Ceea ce avem se numește Prezent. Singura concretizare a faptului ca suntem este ACUM. Un ACUM mereu în schimbare, mereu altul, niciodată parcă pregătit pentru noi. Ne e greu să înțelegem că noi suntem cei care trebuie să fim pregătiți să trăim în el, să fim prezenţi acolo unde, de fapt, suntem, dar uităm să fim.
                                                                                                     A. F.
                                                                                                                               Foto - google.ro

15 aprilie 2016

Rânduri, rânduri...

                       Rânduri, rânduri... aşternute pe hârtie, chip și suflet. 
                                                                                              Foto: Anca Florea

10 aprilie 2016

Ecou


                       Mi-e tare drag de omul care stă smerit şi străluceşte fără să facă niciun efort. Nici măcar nu-şi doreşte în mod specific asta. El doar este aşa cum simte. Nu se sfieşte să plângă, doar că nu o face de tristeţe, nici de obidă, nici de furie. Ştie să plângă de fericire şi atât. Pentru că în inima lui e loc pentru tot miracolul care îl înconjoară. Când este certat, nu ceartă; când este nedreptăţit, înţelege; când nu este iubit, el poate iubi. Omul acesta e bun şi cald, ca o pâine tocmai scoasă din vatră. Se oferă hrană tuturor, celor flămânzi, dar şi celor sătui şi lacomi. Nu judecă. Doar se oferă. Şi nu se epuizează niciodată. De ce? Pentru că prin el curg cerul şi pământul, deopotrivă. Atât de simplu… atât de simplu încât devine neînţeles de complicat, uneori.
                       Mi-e drag omul acesta ,,puţin” şi frumos. Nu are nevoie de niciun statut, de nicio copertă, de niciun har deosebit. El este omul pe care aproape nimeni nu-l crede că există. Trecem mereu pe lângă el şi refuzăm să îl vedem. Şi prin fiecare clipă de negare, riscăm să stingem scânteia ce poate aprinde inima unui astfel de om în piepturile fiecăruia dintre noi. Să-i dăm aşadar contur în mintea noastră, să ne deschidem braţele să ne poată îmbrăţişa şi să nu ne temem să îl luăm oaspete pe viaţă atunci când, deşi plecat, glasul inimii lui răsună în ecou, atât de frumos, în inima noastră.
                                                                                                    A. F.
                                                                                                                             Foto - google.ro
Ennio Morricone - Le Vent Le Cri

3 aprilie 2016

Între cer și pământ


                       Printre paşii aruncați pe caldarâm, o monedă de 5 bani licărește în soare. Mă opresc privind-o îndoielnic și încerc să cântăresc norocul ce a dat peste mine. Zâmbesc ironic, dar asta nu mă oprește să mă aplec și să o culeg din praful de pe drum. O las să cadă în poșetă și, cu siguranța norocului la purtător, îmi continui drumul către rutina unei zile oarecare. - Ea acolo, în întuneric, printre toate nebuniile posibile și imposibile din geanta unei femei. -
                      Ziua a trecut sfidător de repede și strada, aproape goală acum, mi se întinde înainte, spre casă. Măresc pasul și privesc în sus, peste oameni, lucruri, zgomote, umbre și alte cele, căutând parcă o oază în care să mă pot opri. Văd luna mare, rotundă, strălucind imensă în noapte. Ca un deja-vu, mă opresc ancorându-mi privirea de ea și încerc să cântăresc cât mă costă încă un strop de imaginaţie. Am zâmbit ironic, dar asta nu m-a oprit să mă ridic și să o culeg de pe cer. O las să cadă în inima mea și, cu încântarea unui vis la purtător, îmi continui drumul către odihna unei nopți oarecare. - Ea acolo, în lumină, printre toate nebuniile posibile și imposibile din inima unei femei. -

14 martie 2016

Desculţ


                        Când intri în sufletul meu, te rog, intră desculţ! Pe podeaua lui am desenat flori vii, care respiră. Păşeşte, dar cu grijă. În niciun caz, nu alerga! Vei obosi repede şi, când vei fi convins că ai ajuns departe, vei realiza că n-ai făcut decât să stai pe loc. De-ţi vei dori prea mult sau prea curând să ştii, să înţelegi, să vrei, să ai, să iei, te vei irosi rătăcindu-te în zadar prin mine. Prin cămăruţele mele nu poţi înainta mişcându-ţi picioarele sau dând din braţe, ci doar ascultându-ţi şi urmându-ţi propriul suflet, iubindu-te şi respectându-te într-atât de mult încât să fii capabil să mă iubeşti şi să mă respecţi şi pe mine. Poţi cere orice doreşti, dar nu poţi lua cu tine nimic din ceea ce nu ţi se cuvine. Poţi veni şi pleca oricând, dar nu poţi rămâne mai mult decât cred eu că este benefic să rămâi.
                     Când intri în sufletul meu, fii tu însuţi/însăţi. Poţi râde, poţi plânge, poţi certa, poţi iubi, poţi urî, poţi fi tu aşa cum eşti. E loc destul pentru orice face parte din tine. Îţi pot fi prieten, frate, soră, simplu ascultător sau călăuză. Te voi îmbrăţişa cu toată fiinţa mea şi nicio temere nu mă va putea opri să te iubesc. Doar un singur lucru te rog, descalţă-te când paşeşti înăuntru. Nu atât pentru faptul că ai putea aduce cu tine praful de afară, ci mai ales pentru că, lăsându-l la intrare, s-ar putea să îţi placă să umbli desculţ şi dincolo de mine, atunci când ai să pleci. De-ţi vei da voie să simţi sub tălpi, din glod, cum creşte verdele de iarbă, îţi vei da voie ţie însuţi/însăţi să creşti mai sus de omul care eşti.
                                                                                                    A. F.
                                                                                                                               Foto - google.ro

1 martie 2016

Primăvara

                    M-am trezit cu braţele pline de tine. Te adunasem toată din aşteptări şi te răsfirasem peste tot, prin aşternutul alb, acum curcubeu, abia trezit cu mine. Mi-ai atârnat soarele în geam şi mi-ai spus ,,Bună dimineaţa!" Ţi-am zâmbit şi, fără preget, am eliberat culorilor tale toţi fluturii inimii mele. Iubirea se simte cel mai bine în iubire, nu-i aşa? Mi-am pus mărţişor un mugur verde, găsit pe pernă, şi am inspirat pe de-a-ntregul, să te cuprind încă o dată toată, cu nesaţ şi ardoare, în aerul de afară. ,,Hei, poate-ţi par caraghioasă aşa în papuci şi pijamale dar, mie chiar mi-a fost dor de tine! Buna dimineaţa, draga mea!"  
                                                                                                   A. F.
                                                                                                              Foto: Anca Florea

20 februarie 2016

Nerostite


                     Am avut o discuţie foarte interesantă, ieri, cu un bun prieten. Am încercat să îi spun că viaţa este ofertantă şi plină de minunăţii atunci când îţi dai voie să le observi peste tot în jurul tău şi, mai apoi, să te iubeşti atât de mult încât să simţi că le şi meriţi, să le poţi primi. Mi-a zâmbit uşor ironic şi mi-a spus că sunt fără remediu. După un întreg monolog despre realitatea crudă şi de neevitat, despre cărămizi, bolovani, nedreptăţi şi alte încrengături, m-a strâns în braţe de rămas bun şi a plecat. Nu l-am întrerupt nicio secundă. Ştiam că ar fi în zadar. Nu avea nevoie să înţeleagă, ci doar să fie ascultat. Fiecare la timpul lui.
                        Mi-a spus că sunt o visătoare. Am zâmbit amuzată. Mai toate discuţiile pe care le port se termină cu remarca aceasta! Ceea ce nu înţelegem este că toţi suntem nişte visători. Doar că o parte învaţă să viseze frumos, iar alţii rămân blocaţi în propriile coşmaruri. Realitatea ne-o clădim fiecare din visele noastre. E o alegere pe cât de simplă, pe atât de greu de acceptat. Cum este să îi vorbeşti nopţii despre cât de frumos este un răsărit de soare? La fel de greu cât să realizezi că şi pe timp de zi stelele, luna sunt tot acolo, sus. Dar de câte ori în zi privim spre ele?
                                                                                                             A. F.

10 februarie 2016

Simplu

                      Păşind printre aripile lor, zboară! E bucurie! Sunt aripi nevăzute pe care un suflet de copil le poartă cu mareţia şi cu simplitatea firescului. Nu îi vedeţi chipul, nu îi auziţi glasul dar, cu toate acestea, îi simţiţi emoţia. Asta pentru că o parte din sufletul vostru aleargă şi ea printre aceleaşi aripi, aducând pentru o clipă, în prezent, încântarea copilăriei de altădată. 
                                                                                                               A. F. 
                                                                                                           Foto: Anca Florea - Piaţa Sfatului, Braşov

31 ianuarie 2016

Parfum de femeie


                           Fără petale e chipul tău iubito, fără umbre singuratice alunecând pe obraji, fără tristeţi gratuite atârnând după ureche. Alt chip senin ca al tău nu vede pământul oricât s-ar învârti, oricât ar răscoli cu copita nopţii praful de pe Lună, oricât ar răvăşi lumina zilei până la soare. Mă pierd privindu-te şi nu mă satur să mă pierd din nou! Tu nici măcar nu ştii, tu nici măcar nu crezi, tu nici măcar nu vrei... să fii atât de frumoasă! Poate tocmai de aceea eşti aşa. 
                          Mă priveşti uşor stingheră și te apropii de mine, înfăşurându-mă, fără scăpare, în zâmbetul tău. E aproape dureroasă atingerea privirii ochilor tăi, cioburi de suflet aruncate naiv pe podeaua inimii mele. Sângerez nostalgic şi pierdut. Iar tu… tu curgi prin mine.
                                                                                                                   A. F.
                                                                                                                             Foto- google.ro

25 ianuarie 2016

Mănăstirea Mraconia, Cazanele Dunării

             Crescută parcă din munte şi din balansul neobosit al Dunării, Mănăstirea Mraconia sălăşluieşte tăcută ca o fereastră a cerului în aşteptarea privitorului. Aici sufletul ţi se pierde într-o clipă, furat de încântarea locului, şi se regăseşte adunându-se din cer, pământ şi adâncuri, în cea mai desăvârşită armonie.
                                                                                                             A. F.
                                           Foto: Anca Florea - Mănăstirea Mraconia, Cazanele Dunarii, jud.Mehedinţí

19 ianuarie 2016

Pânză de păianjen


                        ,,Unele drumuri nu duc nicăieri.”, ai spus. ,,Fiecare drum duce acolo unde vrei tu să ducă.” M-ai privit neîncrezător şi ai păşit înapoi. Ţi-am zâmbit, iubindu-te în cel mai firav şi curat mod cu putinţă şi am păşit înainte. ,,Visezi prea mult!”, mi-ai spus pe un ton aproape răstit. Sufletul tău a devenit din ce în ce mai rece.,,Ce înseamnă prea mult?” Acum înţeleg de ce se temea de inima mea. ,,Fără noimă! Aiurea... fără rost...” Te-ai fi topit şi ai fi alunecat prin tine, fără să te mai poţi opri. ,,Nu înţelegi? Fără visuri suntem ca un trup fără suflare!” N-ai plecat pentru că eu am fost prea mult pentru tine, ci pentru că tu pentru tine ai fost prea puţin. ,,Revin-o cu picioarele pe pământ!” Cândva am strigat pe muţeşte. ,,Sunt pe pământ, dar în felul meu. Îmi deschid aripile pe dinăuntru, să-mi pot desena pe suflet cerul de afară.” Ai fost singurul care m-a auzit. De fapt, noi doi nu ne-am întâlnit niciodată. Doar ne-am atins aripile, din depărtare, şi ne-am zbătut pentru o clipă în dogoarea pânzei de păianjen. ,,Pleacă!” mi-ai spus. Apoi a nins. ,,Cum să plec de acolo de unde nu am ajuns niciodată?” Tot ce ai primit din mine ai pus pe pământ. Tot ce am primit din tine am luat în eter… dincolo de om şi dincolo de soare. 
                         ,,Îmi pare rău! …mai eşti?” Realitatea mea se naşte din visurile mele. Realitatea ta se naşte din absenţa lor. ,,...mie nu! …mai sunt.”
                                                                                                    A. F.
                                                                                                                 Foto - google.ro

Chopin - Spring Waltz  - www.youtube.com

8 ianuarie 2016

Noi suntem culoarea



                         Am să mă rup în albastru şi am să mă arunc în cele patru zări, fără să mă gândesc la cădere; mă va prinde cerul în braţe şi mă va trage în sus, până mă va face una cu neantul. Am să mă îmbrac în roşu şi am să ard una cu focul ce-mi închide inima într-o sămânţă de mac. Apoi, am să mă învălui în verde şi am să cuprind cu braţele mele pământul, până voi începe să miros a iarbă. Când voi dansa voi fi în galben, cu tălpile goale voi bătători în sărut lumina din soare. Violet voi fi după furtună, când liniştea de după stropii de ploaie îmi va împrăştia zbuciumul vânăt. O, da, în roz mă voi îmbrăca atunci când viaţa mă va dori în negru! - încăpăţânare deprinsă de-a lungul timpului.
                    Răvăşind  ordinea  din  dezordine, voi  colora  sufletele  din jur cu râsul meu portocaliu, îmbrăţişându-i prin tăceri sau prin cuvinte, iar iubirea mea, copilăros de naivă uneori, va fi curcubeu într-o sticlă, răvaş purtat de valuri către Dumnezeu. Dincolo de toate acestea, e un alb imaculat şi nesfârşit. Noi suntem culoarea!
                                                                                                     A. F.
                                                                                                                      Foto - google.ro
Ernesto Cortazar - www.youtube.com

19 decembrie 2015

Scrisoare către Moş Crăciun


                                  Dragă Moş Crăciun,
                          Mă mai ţii minte? Sunt eu, fetiţa aceea bălaie care, în preajma fiecărui Crăciun, cu palmele lipite de fereastra rece, te căuta cu privirea prin ninsoarea de afară. Aveam o singură rugăminte: să mă ajuţi să cresc mai repede! Credeam că doar aşa, dacă voi fi mare, voi putea să port tocuri înalte ca ale mamei, nu voi mai fi nevoită să mă trezesc dimineaţa la şcoală, voi putea mânca câtă ciocolată doresc şi… voi şti să fiu aşa cum mă vor cei din jur, poate aşa mă vor iubi şi mai mult. Simţeam că oamenii mari pot face ce vor, pot fi cine vor, pot avea tot ce îşi doresc. Într-un fel, sufletul meu de copil nu minţea!
                        M-ai ajutat să cresc, Moşule! Poate nu atât de repede cum îmi doream atunci. Am crescut şi acum stau ca altădată, cu gândul la tine. Ce aş mai putea să îţi cer? Acum pot face tot ce vreau, pentru că am învăţat să fac lucruri care contează şi care se ridică din mine de la sine. Pot fi cine vreau, pentru că am ales să vreau să fiu eu însămi. Şi pot avea tot ce îmi doresc, pentru că ştiu că sufletul şi mintea mea nu au limite. Am tot ce mi-am dorit vreodată! Şi asta nu pentru că am crescut, ci pentru că tu ai ştiut să citeşti printre rânduri şi ai lăsat neatins la fereastră acel chip bălai în aşteptare. Toate acestea s-au împlinit tocmai pentru că o parte din copilul din mine nu a crescut mare niciodată.
                         Aşa că, acum, dacă se cuvine, te rog să-mi aduci sănătate, să mă pot bucura de tot ce am şi să pot primi cu aceeaşi inima deschisă toate cele care vor veni!
                            Îţi mulţumesc, Moşul meu drag! Şi te iubesc!
                                                                                                       A. F.
                                                                                                                           Foto- google.ro

11 decembrie 2015

Gânduri scrise... ieri


                         Vreau să merg pe stradă fără să mă gândesc la tine. Cum să fac asta când te-ai risipit în fiecare om întâlnit în cale? Toţi au prins aroma florilor de tei ce ţi-au căzut pe umeri în ultima vară. Te-ai scuturat, dar a fost prea târziu. Teii încolţiseră deja prin tălpile noastre. Pe nesimţite, şi-au prins crengile de glezne, urcând până pe înaltul frunţii, şi au înflorit în neştire, ca-ntr-o beţie parfumată, lipsită de control. Aş fi vrut să mă desprind dar… nu destul cât să reuşesc. Am înflorit odată cu tine. Am curs în petale pe alei şi m-am ridicat până la cer, îmbiindu-l. Mult prea jos şi mult prea sus pentru mine. Am învăţat să mă cobor şi să urc într-o singură mişcare, fără să mă risipesc atât de mult încât să îmi doresc să mă adun.
                                                                                                         A. F.
                                                                                                                               Foto - google.ro

- Ennio Morricone - Once Upon a Time in the West -

3 decembrie 2015

Esenţă

                         Pare firav, dar nu este. Are aripi puternice, zboară necontenit! E tăcut de fel, dar exprimă multe, fără cuvinte. Este mic, dar de multe ori ne priveşte de sus. Nu are viaţă lungă, dar trăieşte intens! Se teme uşor, dar nu şi atunci când îi aşterni inima ta în palmă. Atunci devine una cu tine şi îţi prinde de suflet aripile lui. 
                                                                                                             A. F. 
                                                                                                         Foto: Anca Florea

28 noiembrie 2015

Plouă cu soare


                   Plouă în neştire. Cad stropii de ploaie peste mine, precum petalele copacilor înfloriţi primăvara. Chiar şi aerul ud miroase a proaspăt şi verde. Eu aşa îl simt. Vinovat e verdele ascuns în pământ şi în crengile acum goale, care îşi aşteaptă sorocul. Un verde nevăzut, încolţit pe dinăuntru, hrănit pe ascuns de ploaie. Umplându-mi inima cu el, am străpuns cu ochii minţii înnegurarea cerului până la seninul de dincolo şi m-am răsfirat acolo în lumina soarelui. Dincolo de picăturile de ploaie, dincolo de vânt, dincolo de înnourare.
                          De ce ar fi real doar ceea ce vedem cu ochii fizici şi nu şi ceea ce pătrundem cu cei ai minţii şi ai sufletului? Cerul acela senin chiar este acolo, dincolo de nori! La fel şi soarele! La fel şi noi dacă reuşim cumva să ne desprindem. Nu vă poticniţi de bolovanii de pe drum şi găsiţi o cale de a vă ridica mai sus decât v-aţi permis până acum! Dezlegaţi sfoara de radăcinile vechi şi lăsaţi zmeul din voi să se înalţe cât mai sus! Copilul din voi va fi cel mai fericit! Lăsaţi-l să vadă cu sufletul ceea ce el simte că există, chiar dacă acel ceva nu este palpabil! De ce să nu continui să visezi şi după ce te-ai trezit?
                        Adevăratele vise abia atunci încep, când ai curajul să le laşi să devină parte din tine. Nu-ţi vine să crezi cât de reale sunt! Aşa cum ştii că vântul e real pentru că îl simţi, la fel bucuria, tristeţea sau orice emoţie. Aşa cum ziua de mâine există azi ca şi viitor. Aşa cum, lăsându-ţi paşii să danseze prin ploaie, îţi înalţi sufletul spre senin, tot mai sus, până la soare!
                                                                                                     A. F.
                                                                                                                               Foto - google.ro

22 octombrie 2015

Foc în vânt


                       M-am născut pentru a fi un cal sălbatic pe o pajiște albastră. Am coborât cerul la rang de pământ și am ridicat pământul la rang de visare. Sunt un hoinar parcă desprins din paginile unei cărți de colorat ale unui copil de o şchioapă. Irezistibila dorinţă de întoarcere la inocenţă!
                        Cu coama vâlvoi în zare, gonesc ropotind prin lume, oprindu-mă într-un târziu, ostenit, sub umbra unei eclipse de soare. Doar așa, apoi, în noul soare, mă spăl și îmi astâmpăr setea de culoare, pictându-mă pe dinăuntru, în ploaia unui nor de acuarelă. Și, plin de curcubeie, împart falduri în nuanțe de foc... profundă răstălmăcire a vieții, înhățată haiducește pe coama unui cal de chihlimbar în vânt.
                                                                                                         A.F.
                                                                                                                                                                                    Foto - google.ro
                                                                                                                                                                           Pictor: Marcia Baldwin
                                                                                                         

16 octombrie 2015

Sete

                      Trăim în lumea pe care ne-o clădim singuri, conform propriilor limitări şi aspiraţii. Cu toate cuiele pe care ni le înfigem zilnic în palme, viaţa aleargă parcă undeva în afara noastră... şi totuşi, prin noi, oscilând între ceea ce ,,trebuie" să fim şi ceea ce suntem. Şi cu cât roata vieţii se învârte, cu atât oglinda Sinelui se ridică la suprafaţă, aducând, sau nu, limpezimea... fiecăruia după putinţă, năzuinţă şi acceptare.
                                                                                                           A. F.
                                                                 Foto: Anca Florea (fântâna din curtea Mănăstirii Zamfira - Prahova) 

12 octombrie 2015

Mulţumesc!

           
   
                         Doamne, vreau să-ţi mulţumesc pentru anii mei şi pentru toate darurile tale! Îţi sunt recunoscătoare pentru fiecare bucată de pâine dăruită în fiecare zi, fie ea plămădită din făină, suflet, înţelepciune, sprijin, bucurie sau dojană! Pentru fiecare om ce mi-a străbătut sufletul, fiecare lăsând în urma sa ceva în mine, pentru fiecare în parte, eu îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc pentru că m-ai iubit atât de mult încât m-ai iertat de fiecare dată, m-ai sprijinit chiar şi când am uitat să te strig, mi-ai dăruit bucurie când eu nici măcar nu ţi-am mulţumit şi m-ai ridicat când nici nu mai credeam că eşti cu mine! Şi pentru puterea pe care o sădeşti mereu nouă în inima mea, pentru toată iubirea pe care o simt şi pe care, în felul meu, o dau mai departe... pentru seninul cerului meu de fiecare zi… pentru ceea ce am şi pentru ceea ce am pierdut, pentru ceea ce am înţeles şi ştiu dar şi pentru ceea ce am uitat, pentru ceea ce am fost pentru a putea fi ceea ce azi sunt, îţi mulţumesc, Doamne! 
                         Pentru Tot, din suflet, Mulţumesc! 
                                                                                                           A. F.
                                                                                                                               Foto - google.ro

19 septembrie 2015

Omul, templu de lumină

                       Zorii vin în fiecare zi. Ne-am  obişnuit  atât  de  mult  cu  asta, încât privim începutul de zi ca pe ceva obişnuit, ceva ce ni se cuvine. Însă ,,Soarele este precum Tatăl, raza Fiul şi căldura Sfântul Duh", iată un îndemn la meditaţie din partea Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos. Să nu uităm că fiecare răsărit de soare e un prilej bun de răsărit de sine. În fiecare dimineaţă să-l primim în viaţa noastră nu doar ca o întâmplare a firii, o realitate a minţii, ci şi ca pe propria noastră renaştere. Să ne îndreptăm în fiecare prag de zi, cu recunoştinţă şi iubire, spre centrul desăvârşit al fiinţei noastre şi să facem lumină.
                                                                                                            A. F.
                                                                                                                               Foto: Anca Florea 

11 septembrie 2015

Pe aripi de sine


                       Tu, omule, eşti o minune! De ce uiţi asta atât de des? De ce ai atât de puţină încredere în tine când viaţa îţi oferă aripi? De ce îţi este greu să te avânţi? Nu privi golul de sub tine, ci plenitudinea de deasupra ta! Nu băga în seamă vorbele celor din jur care îţi spun că nu ştii să zbori! Ascultă-ţi inima, ea ştie de ce eşti în stare, ştie ce poţi! Ea te cunoaşte în tot! Ea te ştie aşa cum tu ai uitat să te simţi. Ea cunoaşte drumul către tine însuţi şi mai departe. Taci şi ascult-o! Priveşte lumea prin bătăile ei, armonizează-ţi fiecare celulă cu ritmul ei şi te vei umple de dragoste de sine, de dragoste de noi, de dragoste de viaţă, de Dumnezeu...
                            Tu omule, mai eşti?... sau doar exişti? Mai poţi sau doar încerci? Îţi mai doreşti sau doar mai vrei? Hei, tu, eşti minunat! Habar nu ai cât eşti de minunat! Alege să fii tot fără să fii plin, să fii nesfârşit fără să te pierzi cu privirea, să fii bun fără să fii naiv, să fii lumină pentru că nu te-ai rătăcit în întuneric, alege să iubeşti dincolo de întrebări şi de răspunsuri, să urci fără să vrei să mai cobori vreodată, să simţi în fiecare clipă că eşti atât de viu încât, oricât de aproape ar fi sfârşitul, nu ai putea muri destul.
                                                                                                            A. F.
                                                                                                                                Foto - google.ro

9 septembrie 2015

Septembrie în zori

                      Nici nu zici că e deja septembrie. Zorii se întind izvorând din capăt de mare cu aceeaşi vigoare şi soarele urcă pe cer încă arzând ca vara. Doamne, ce senzaţie unică! Simţi cum dimineaţa trece prin fiecare celula din tine şi te face să simţi vibraţia şi bucuria vieţii într-un mod cu totul şi cu totul aparte. 
                        Bună dimineaţa, zi nouă! Bună dimineaţa, nesfârşire albastră!  
                        Bună dimineaţa, tuturor!  
                                                                                                      A. F.                                       
                                                                                                                               Foto: Anca Florea

4 septembrie 2015

Geometria sufletului


                        Bună dimineaţa, om drag! Ce mai faci? Zorii de astăzi mi-au îndreptat gândul către tine. Poate că lumina caldă din geam mi-a căzut pe chip, aşa cum mi-a căzut privirea ta altădată. Asta m-a făcut să tresar şi să zâmbesc, aşa cum fac mereu când mă gândesc la tine. Pentru că ştiu că un zâmbet uitat întotdeauna iartă prin bucuria şi gândul bun care îl însoţeşte.
                          Ai aflat? Între timp a venit toamna! Au început să ne coboare frunzele în palme şi soarele pleacă din ce în ce mai devreme. Nici noi nu mai suntem la fel. Tu ştii. Eu nu mai sunt aceeaşi chiar dacă lumea mea este la fel de nesfârşită, ca atunci când devenise, chiar şi aşa, neîncăpătoare. Doar că acum au rămas doar lucrurile simple, cele care cu adevărat contează, cele care curg în armonie peste pietre, îmbrăţişându-le cu dragoste.
                         Uneori se  întâmplă ca două linii drepte să se întâlnească într-un punct perfect, să se piardă una în neantul celeilalte şi apoi, fără să se amestece, să alunece pe drumul lor, mai departe. Desăvârşit, fără inutil, fără eroare... Mi-e dor să îţi privesc sufletul! Mi-e dor de tine, om drag! Mi-e dor să mă asculţi chiar şi atunci când nu mai am cuvinte! Poate şi doua linii paralele se întâlnesc, pe undeva, la infinit. Până atunci, prieten drag, te-mbrăţişez cu sufletul şi te salut.
                                                                                                        A. F.
                                                                                                                             Foto - google.ro

26 august 2015

Râul verde


                           Prin mine curge un râu! Izvorăşte din cel mai profund loc al inimii mele. Iar eu vreau să ajung acolo. Nu contează câte cojoace voi da jos de pe mine, nici câţi oameni se vor perinda pe lângă pasul meu, mergând împreună sau rămânând în urmă, nici câte îndoieli voi escalada, nici câtă vreme din viaţa mea va trece.
                           Într-un timp, adunam pietre de pe drum. Le strângeam ridicând cu ele diguri înalte pe maluri, ferindu-mi râul de oameni, de teamă să nu-l transforme într-un lac. Dar cu cât digurile s-au înălţat, râul meu a devenit din ce în ce mai singur şi-a secat. L-am tot strigat să se întoarcă... l-am rugat… l-am aşteptat... Am stat zile, ani în şir pe mormanul meu de pietre, privind în zare şi încercând să înţeleg. Mi-era cumplit de sete! Mi-era cumplit de dor de mine! Ştiam că e ascuns pe undeva. Îl auzeam curgând, dar nu-l vedeam. Îl simţeam alergând prin mine, dar nu-l ştiam. Curgea pe dedesupt. Şi-am început să scap de pietre, încet, una câte una, zid după zid, la fiecare pas o piatră. Apoi am început să sap…  să râd, să plâng, să dezleg, să accept, să împac, să scot la lumină picătură cu picătură şi să-l las să curgă în voie la vale, liber… iarăşi râu… mai râu ca niciodată!
                       Acum mă duc în sus, urcând către izvor. N-am avut curaj niciodată să ajung până acolo, în inima inimii mele. Dar sunt pe drum. Am cale! Merg fără şube, fără ziduri, fără priviri înapoi. Şi le zâmbesc cu recunoştinţă tuturor celor care vor să mă încalţe. Ei nu înţeleg de ce îmi place să păşesc desculţă, că am nevoie să-mi înfing rădăcinile până în seva pământului, ca apoi să-mi ridic verdele din frunze dincolo de soare. Se tem pentru mine. Eu nu. 
                                                                                                       A. F.
                                                                                                                              Foto - google.ro

15 august 2015

Soarele din iarbă

                     Alunecase ca o lună neagră peste soare, bâzâind continuu. Fără să stau pe gânduri, m-am apropiat de ea, în speranţa că voi apuca să prind măcar un cadru ca lumea, înainte să îşi ia zborul. 1,2,3,4...7,8... Nici nu mă băga în seamă. Şi-a văzut de treabă, ignorându-mă total. Şi bine a făcut! Mi-a dat ,,ignore”, lezându-mi olecuţă orgoliul, dar m-am ales cu o frumoasă eclipsă parţială de soare, captiva în obiectiv.  
                                                                                                          A. F.
                                                                                                                                                 Foto: Anca Florea

11 august 2015

File de poveste


                   Cartea mea e deschisă. Încă se scrie. Întâmplările se succed cu repeziciune, decorurile nasc anotimpuri noi, greu de imaginat vreodată, iar personajele se schimbă de la o zi la alta, uneori fără a mai avea timp de vreo replică. Doar eu rămân hoinărind prin fiecare pagină, admirând până la rătăcire profunzimea albului imaculat prin care păşesc cu încântarea unui copil desculţ de lume.
                           Cu fiecare pas sunt mai aproape de mine. Cu fiecare îngânare de lumină sunt mai aproape de cer. În fiecare rugă râvnesc calea către literele de care am nevoie, cer înţelepciune şi îndemânare să le adun în cuvinte potrivite şi inimă deschisă să le pot aşterne cu bucurie şi rost. E o carte despre cum învăţ să mă iubesc pe mine însămi şi pe toţi ceilalţi... despre cum să dăruiesc şi să trec mai departe... despre cum să primesc şi să mulţumesc cu recunoştinţă... despre cum mă şlefuiesc întâmpinând rigiditatea omului şi duritatea diamantului ce zac în mine. E despre cum îmi definesc valorile reale, despre cum mă descopăr dincolo de cutiuţe şi alte ambalaje de prisos, despre smerenie şi iertare, despre cum să iubesc viaţa, firescul, ceea ce este şi să trec mai departe. E despre mine... despre tine... E despre fiecare în parte şi despre noi toţi la un loc.
                          Nu ştiai ? Scriu  o  carte.  O carte pe care mi-am tot propus să o scriu încă de când eram copil. Am amânat de atâtea ori primele rânduri! Nu bănuiam că eu deja o scriam... de ani buni! De la prima gură de aer!
                           Fiecare dintre noi e scriitorul cărţii lui! Zi de zi! Fiecare cu talentul şi inspiraţia lui, cu iscusinţa sa în caligrafie, încearcă în felul său să stea drept şi cu folos, precum un semn de carte printre nepreţuitele file de viaţă... file de poveste.
                                                                                                   A. F.
                                                                                                                            Foto - google.ro

- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi