31 mai 2011
26 mai 2011
Tristeţe
Încerc să îmi îndes tristeţea într-un nor străveziu şi nu reuşesc. Îmi folosesc ambele mâini şi încrâncenarea întrece neputinţa. Cu disperarea celei din urmă scăpări, îl înec până la epuizare cu parte din sufletul meu şi rog vântul să-l poarte departe. Cât mai departe, să pot să nu-l mai simt, să nu-l mai vând.
Mă simt ruptă de la mijloc, ca o plantă uscată într-un ghiveci de lut, la fereastră. Superbă plecăciune! Superb gest cerşit neîngăduitor de gravitaţia întrebării dacă încă mai sunt şi de ce. Am doar tristeţea şi ecoul ei în jur. Am umilinţa lacrimii de după pleoapa ce nu-i dă voie să se-arate în cădere... şi cade înăuntru răscolind. Eu aici, ce-a mai rămas din mine, dincolo... lumea, ce-a mai rămas din ea. Am tot ce-mi trebuie să mor puţin, dar puţin înseamnă întotdeauna prea mult când e vorba de moarte.
25 mai 2011
20 mai 2011
Lumină de sus - Mănăstirea Putna
Uneori, cerul şi pământul se întâmpină în cel mai frumos mod cu putinţă: oglindindu-şi îmbrăţişarea într-un suflet de om.
Putna 2011
19 mai 2011
18 mai 2011
17 mai 2011
13 mai 2011
Sfârşit de zi
Alerg răscolind
lumea şi, ecou peste aripi, lumea răscoleşte în mine praful de peste zi. Cu
gesturi grăbite, mă dezbrac de cuvinte şi forme, mă agăţ de un semn de
exclamare şi-mi strig risipirea pierzându-mă-n bătăi nesfârşite de aripi. Mă
înalţ coborând adânc în mine şi cobor ridicând umilinţa iubirii la rang de
virtute. Ca un puf de păpădie mă bucur desenând umbre în soare şi-mi prind
bulgări de lumina în părul răvăşit. În beţia profunzimii, copleşită de muţenia
celui din urmă gând, alunec euforic în noapte. Râsul meu cheamă fluturii de o zi
şi, prinzându-i în căuşul ultimului sunet, moare odată cu ei şi cu ziua din
urmă. Şi aşa, adormind pe-o idee cu buline albastre, îmi cos pleoapele cu-n vis
de o clipă şi-mi
presar peste aripi praful de peste zi, devenit între timp, praf de stele.
11 mai 2011
7 mai 2011
3 mai 2011
Cuvinte adunate pentru colegii mei
De cele mai multe ori, să mergi mai departe înseamnă să laşi
ceva în urmă. Poate fi un munte, o păpădie pe a cărui puf străveziu ţi-ai întins
suflarea în joacă, poate fi o baltă năclăită sau o fâşie de curcubeu - ambele
scrise de o ploaie trecătoare de vară -, poate fi o uşă pe care ai intrat în
mai toate dimineţile sau poate fi un om. Sau mai mulţi. Sau orice altceva. Toţi şi toate rămân
acolo într-un punct fix de care eu mă depărtez. Şi, deşi sufletul meu îşi
recunoaşte fiecare pas pe care-l calc ca fiind drumul meu, întorc privirea
nostalgic înapoi şi mulţumesc. Mulţumesc pentru bunăvoinţă şi răbdare, pentru încredere şi-o vorbă bună. Am trecut prin ceva anotimpuri împreuna! Acum trebuie să plec. Vă
las un ultim zâmbet în pragul uşii şi vă spun ,,Rămas bun”!
De cele mai multe ori, să mergi mai
departe înseamnă să laşi ceva în urmă. Ce doare mai mult e depărtarea de
omul care ţi-a fost coleg şi prieten, ...lumină pe drum.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)