Alerg răscolind
lumea şi, ecou peste aripi, lumea răscoleşte în mine praful de peste zi. Cu
gesturi grăbite, mă dezbrac de cuvinte şi forme, mă agăţ de un semn de
exclamare şi-mi strig risipirea pierzându-mă-n bătăi nesfârşite de aripi. Mă
înalţ coborând adânc în mine şi cobor ridicând umilinţa iubirii la rang de
virtute. Ca un puf de păpădie mă bucur desenând umbre în soare şi-mi prind
bulgări de lumina în părul răvăşit. În beţia profunzimii, copleşită de muţenia
celui din urmă gând, alunec euforic în noapte. Râsul meu cheamă fluturii de o zi
şi, prinzându-i în căuşul ultimului sunet, moare odată cu ei şi cu ziua din
urmă. Şi aşa, adormind pe-o idee cu buline albastre, îmi cos pleoapele cu-n vis
de o clipă şi-mi
presar peste aripi praful de peste zi, devenit între timp, praf de stele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu