Încerc să îmi îndes tristeţea într-un nor străveziu şi nu reuşesc. Îmi folosesc ambele mâini şi încrâncenarea întrece neputinţa. Cu disperarea celei din urmă scăpări, îl înec până la epuizare cu parte din sufletul meu şi rog vântul să-l poarte departe. Cât mai departe, să pot să nu-l mai simt, să nu-l mai vând.
Mă simt ruptă de la mijloc, ca o plantă uscată într-un ghiveci de lut, la fereastră. Superbă plecăciune! Superb gest cerşit neîngăduitor de gravitaţia întrebării dacă încă mai sunt şi de ce. Am doar tristeţea şi ecoul ei în jur. Am umilinţa lacrimii de după pleoapa ce nu-i dă voie să se-arate în cădere... şi cade înăuntru răscolind. Eu aici, ce-a mai rămas din mine, dincolo... lumea, ce-a mai rămas din ea. Am tot ce-mi trebuie să mor puţin, dar puţin înseamnă întotdeauna prea mult când e vorba de moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu