Mă uit către monitorul calculatorului şi
încerc să strâng câteva cuvinte într-un înţeles oarecare. Mi-e greu şi orice
început de frază sfârşeşte şters, înainte de a se lăsa conturat de o idee.
Privesc într-o noimă pereţii albi din jur lăsând să curgă pelicule întrgi de gânduri şi-mi las pleoapele într-un gest greoi să cadă peste ele.
Ceasul, rămas tăcut, curge timp, răstignit pe perete. Într-un gest
copilăresc, îmi răsfir degetele uşor pe piept şi îmi ascult inima. ,,Tic tac, tic
tac" … un fior cald mă învăluie în propria-mi tresărire, e vocea vieţii din mine!
E muzica pe acordul căreia toate secundele
vin de undeva, se nasc şi mor într-un gest sublim de umplere a unei vieţi cu
încă puţin. Ce joc fragil, copleşitor de vulnerabil! Ce nebunie! Cu paşi largi,
alunec printre lucruri, îmi înnod emoţiile între aceste bătăi şi restul lumii şi,
colorând pereţii albi în culorile unui zâmbet stupid de viu, respir bucuria de a împrăştia umbre pe pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu