Mi-e dor de o ploaie

                 Scrâşnesc din dinţi a plictiseală şi privesc lung pe fereastră. Acelaşi apus portocaliu din fiecare seară, căzut cuminte printre blocuri, aruncă, în sfârşit, puţină culoare peste cenuşiul betoanelor înghesuite la orizont. Mă simt ca Nero privind Roma în flăcări. Gândul ăsta mă amuză. Zâmbesc copilăreşte şi mă scufund în mintea mea, într-o încercare de ,,refresh" a opţiunilor de petrecere a puţinului timp liber rămas. Sirena unei ambulanţe mă fură din peisaj; ies pe balcon trăgând în piept aerul plăcut de seară. Nu departe, se aud copii clopoţindu-şi glasurile şi împrăştiind entuziasm şi şăgălnicie peste umbrele înalte şi nemişcate din jurul lor. Încet - încet se aprinde câte o fereastră şi purpuriul se strânge neputincios sub pasul grăbit al încă unei zile trecute. Ferestrele luminate închid umbre mişcătoare în cutii de chibrit şi aproape nimic nu mai tresare dincolo de detalii. Îmi dau seama că toată această linişte ce scufundă oraşul dinaintea mea e doar o aparenţă. Suntem ca o adunătură de melci. Ne închidem în cochilii şi aşteptăm începuturi.
                        Mi-e dor de o ploaie!