Ropot de vânt

                    Mi-e frig. Îmi simt sufletul un ghem rece, pustiu, ,,cântând”ca un deşert în noapte. Câţiva cai aleargă sălbatici printre degetele incredibil de lungi, scriindu-mi inele cu ropotul lor, răvăşindu-mi porii precum praful de stepă... până încep să curgă prin vene. Uneori îi aud nechezând, zdrenţuindu-mi liniştea cu copitele metalice, scrâşnindu-mi pielea din interior în goana lor prin mine. Îi simt cum îşi croiesc drum prin iarna mea, purtându-mi răzvrătirea în spate, cu un devotament incredibil. Şi nu se plâng, nici nu mă ceartă. Doar mă ţin vie alergând prin mine, încălzindu-mă, transformându-mă în mişcare,  făcându-mă să simt cum las totul în urmă, mistuindu-mă în propria-mi căutare.

                  Abia când ei simt că sufletul meu s-a topit curgând melancolic prin lume, obosiţi dar liberi, se reîntorc în palmele mele şi apoi, ridicându-se până pe umeri şi mai departe, sfârşesc cu coama în vânt cercei la ureche.