Părem manechine într-o vitrină.
De la costumul de pionier, am ajuns să purtăm lenjerie intimă şi să ni se impute
taxe pentru orice surplus la chilotul tanga. Designerii ţării ne explică răspicat
şi fără drept de apel că trebuie să treacă la tăierea tuturor articolelor
vestimentare, întrucât necesarul materialului pentru confecţionarea buzunarelor
fără fund ale mai marilor casei de modă este din ce în ce mai mare. Stăm
despuiaţi, nuduri în devenire, şi privim vidul de dincolo de geamul rece. Înţelegem ce ni se întâmplă dar, se pare că, încă mai e loc de ceva batjocoră
în plus. Începem să constatăm că suntem din ce în ce mai goi, despuiaţi până la
ultima fărâmă de respect şi demnitate. Sperăm cu ochii în lacrimi că ceva,
cumva, se va schimba de la sine şi, poate, bunul simţ va face trecătorul de
dincolo să ne privească şi să ne trateze ca pe nişte oameni.
Nu, nu suntem manechine
de plastic, goale pe dinăuntru şi pe dinafară, mute şi reci, chele ca într-un
plin proces de chimioterapie. Să trecem dincolo de vitrină şi să spunem ce ne
doare! Merităm să fim ascultaţi, merităm să purtăm haine pe măsura noastră şi
merităm să fim luaţi în seamă când se hotărăşte ,,ce se mai poartă” prin ţară.
Şi nu e nevoie să spargem vitrina, putem ieşi spre a ne spune cuvântul cu capul sus, pe uşa
din faţă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu