Totuna

                    Sunt singură şi îmi place asta, acum. Doar lumina monitorului răscoleşte timid umbrele nemişcate ale camerei, iar tastatura ticăie ritmic la concurenţă cu ceasul din colţ. Zâmbesc la gândul că nu-mi aud inima, dar zâmbetul în sine e o certitudine că ea încă mai bate. Mă dăruiesc hipnotic nostalgiei şi încerc sa-mi vizualizez gândurile. Unde mi-aş dori să fiu acum? O, Doamne, sunt atât de multe locuri pe pământ în care aş vrea să mă rătăcesc! Dar am un singur loc unde mă întorc de fiecare dată.  Acolo  mă  ancorez şi lăsând fluturaşii din stomac să-şi vadă nestingheriţi de zborul lor.  Mi-e dor,  tare  dor de mare! Mă gândesc cum e în noapte, înghesuită în întunericul nopţii, jucându-şi valurile prin răcoarea aerului. Apa rece, nisipul, pietrele... vântul... eu. Sus, stele spânzurate-n cerneală îmi fac cu ochiul complice. Doar marea se aude, îşi strigă trecerea prin lume. E acelaşi strigăt, foşnet al sufletului meu războindu-se departe şi albastru cu sine. Aici mă nasc şi mor ca-ntr-o minune. Aici e întotdeauna bine, e întotdeauna ea care mă ştie dincolo de cuvinte. Suntem acelaşi suflet, ea apă eu pământ.  Şi, cănd mă încarc de mine, mă ridic pe stânci şi, îmbrăţișând-o până la mistuire, mă las purtată de valuri, vânt în răscruce, până la fereastra în care un monitor luminează discret, far târziu în noapte.