Sunt singură şi îmi place asta, acum. Doar lumina monitorului
răscoleşte timid umbrele nemişcate ale camerei, iar tastatura ticăie ritmic la
concurenţă cu ceasul din colţ. Zâmbesc la gândul că nu-mi aud inima, dar
zâmbetul în sine e o certitudine că ea încă mai bate. Mă dăruiesc hipnotic
nostalgiei şi încerc sa-mi vizualizez gândurile. Unde mi-aş dori să fiu acum? O,
Doamne, sunt atât de multe locuri pe pământ în care aş vrea să mă rătăcesc! Dar
am un singur loc unde mă întorc de fiecare dată. Acolo mă ancorez şi lăsând fluturaşii din stomac să-şi vadă nestingheriţi de zborul lor. Mi-e dor, tare dor de mare! Mă gândesc cum e în noapte, înghesuită în întunericul nopţii,
jucându-şi valurile prin răcoarea aerului. Apa rece, nisipul,
pietrele... vântul... eu. Sus, stele spânzurate-n cerneală îmi fac cu ochiul complice. Doar
marea se aude, îşi strigă trecerea prin lume. E acelaşi strigăt, foşnet al sufletului meu războindu-se departe şi albastru cu sine. Aici mă nasc şi mor ca-ntr-o minune. Aici e întotdeauna bine, e întotdeauna ea care mă ştie dincolo de cuvinte. Suntem acelaşi suflet, ea apă eu pământ. Şi, cănd mă încarc de mine, mă ridic
pe stânci şi, îmbrăţișând-o până la mistuire, mă las purtată de valuri, vânt în răscruce, până la fereastra în care un monitor luminează discret, far târziu în
noapte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu