Zidul de hârtie

                       Mă uit la tine şi te împing uşor cu cotul, copilăreşte. ,,Îm?!” Mă priveşti cu cele două semne de întrebare verzi, încruntându-te uşor, oarecum deranjat şi, fără să aştepţi un răspuns, te scufunzi înapoi între rânduri. Cum să concurez cu ziarul din mâinile tale? Seriozitatea ta mă amuză. Lipsa ta de reacţie mă ,,intriga”. Îmbrac boticul de copil răsfăţat şi nemulţumit şi mă gândesc rapid la o strategie de abordare. Îmi trag genunchii la piept şi te urmăresc printre firele de păr căzute peste pleoapele în clipire. Ţi-am spus că eşti un bărbat atrăgător? Parcă auzind întrebarea, te uiţi la mine cu colţul ochilor, schiţând un zâmbet şmechereşte. ,,Ce-i?” ,,Nimic.”
                       Te privesc ca un scanner organic şi te mângâi cald cu gândurile mele valma, gânduri de copil deghizat ireversibil în femeie. Îţi străbat tâmpla dreaptă cu vârful degetelor şi, punându-mi capul pe umărul tău, scot un oftat adânc, demn de un Oscar. Te uiţi la mine întrebător şi laşi, în sfârşit, deoparte pacostea aia de ziar. Mă cuprinzi cu braţele tale lungi, grele dar încăpătoare şi-mi şopteşti de după umăr ,,Ce-i, mai, Oachi? Mă mai iubeşti?” Fac un mic mare efort să trag aer în piept şi răspund ca de pe fundul Titanicului. ,,Da.” ,,Cât?” ,, Păi… cel mai mult!!!”