Afară ninge viscolind peste primăvara
ce va urma să vină. În sufletul meu e cald, iar ecoul tăcerii mele acoperă
gingaș toamna ce abia a trecut. Răstălmăcire de cuvinte agățate beteală în
răvășirea timpului.
Îmi pare că iarna miroase a iasomie, o simt încântându-mi
nările cu parfumul ei tare, pătrunzător... și alb. Albă, o lume albă și tăcută.
O lume rece privită prin sticlă de căldura unui suflet. Privesc totul ca pe un
glob imens de Crăciun în care fulgii de nea aleargă neobosiți după răsucirea
unei cheițe. Mă bucur ca un copil. Îmi las ticăitul inimii ca melodie de fundal
și ținând între pleoape întreaga neclintire în continuă mișcare, mă risipesc
hohotind de încântare peste lumea albă, sculptându-mă fulg în decor,
răscolindu-l.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu