Și totuși

                   Trăiesc într-o țară din care aproape toți își doresc să plece, deși, fie că recunosc, fie că nu, își iubesc țara. O țară care alunecă ușor spre nicăieri, în ciuda unui patriotism instinctiv, pufos sau resemnat. Trăiesc într-o țară în care mă doare neputința de a schimba ceva. Îmi spun mereu că va fi bine… de mâine... de la anul… dacă am intrat în UE... dacă va fi X președinte… dacă se schimbă guvernul… dacă trece criza… dacă se aprobă legea Y… dacă demisionează Z. Îi vorbesc, uneori, copilului meu despre toate astea.  Și cam atât. Poate-mi va reproșa într-o zi că nu am făcut mai mult. Între faptă și visare e doar o clipă în care decizi.
                         Am tot învățat la istorie despre lupta acestui neam în a-și apăra teritoriul, valorile, identitatea. Am reînvățat asta, odată cu copilul meu, la scoală. După atâtea secole, unde ne-am pierdut?! Poate că am îmbătrânit și noi, ca popor. Am ajuns niște bătrâni resemnați, visători, nevolnici, ciorovăind critic pe la colțuri, nemulțumiți de tot ce se întâmplă, dar prea obosiți pentru a ne recupera demnitatea. 
                           Au murit atâția oameni nevinovați, acum 24 de ani! Aș vrea să pot să mă întorc în timp și să le spun să plece de pe stradă, să se întoarcă acasă, căci ei în viață pot conta mai mult decât murind. Că nu am fost în stare să ducem mai departe ceea ce ei au început. Că nu am știut nici măcar să păstrăm ceea ce ei au câștigat murind. Că am ajuns de unde am plecat. Că nu merită să moară. Nu merităm! Pentru că noi plecăm capul prea ușor, pentru că noi nu avem curajul lor, pentru că noi avem cuvinte, necazuri și-o nesfârșită resemnare.
                         Încă mai e loc să ne doară. Încă mai e loc de umilință. Încă mai avem de dat. Până când?!…bună întrebare!