Cu sufletul pe gânduri

                    Opresc la semafor. Culoarea roșie aduce după sine o frâna ezitantă. Speram să reușesc să mă strecor pe galben. Nu am reușit! Ochii mi se lipesc inconștient de chipul ei și un zâmbet larg îmi destinde automat fruntea încordată. Deschid geamul să o pot vedea mai bine. ,,Vreți flori?”. O pereche de ochi verzi mă priveau ușor absenți, ezitanți. Îmbrăcată curat, cu brațul stâng plin de albăstrele, stătea sprijinită de un stâlp, prinsă oarecum în lumea ei. Mâinile ei de copil ciupeau repetitiv o mogâldeață colorată, cu care se juca în timp ce încerca să vândă flori. ,,Ce flori sunt?”, o întreb, în tentativa mea de a citi ceva dincolo de chipul ei plin. ,,Nu știu. Flori.” Își pleacă privirea ciupind cu îndârjire jucăria. Întrebarea mea o făcuse să se simtă și mai stingheră. ,,Cu cât le dai?” ,,10 lei. Dar... le dau și cu 7”.

                                                                                                 Foto: Anca Florea  

              Un claxon insistent m-a făcut să tresar ușor. E verde. Pornesc în trombă pierzându-i silueta micuță în oglinda retrovizoare. Nu apuc să îi spun ,,la revedere!”. Nu apuc să cumpăr flori de la ea. Nu apuc să mă satur de frumusețea, de naturalețea ei de copil. Nu apuc să reușesc să mi-o închipui ținând în brațe o păpușă în loc de flori, într-un parc în loc de o intersecție, jucându-se cu alți copii în loc să vândă. Pot doar să mi-o închipui. Și să sper că, pe lumea asta, cineva are timp, măcar din când în când, să strecoare pe acel chip minunat un zâmbet.

                                                                                          A. F.