Oda bucuriei

              Foto- google.ro

                         A fost o zi în care mi-am spus că totul e posibil. Și-am crezut în minuni. Mi-am dorit o minune. M-am scuturat de tot ce-mi ținea umbră și am început să caut așa-zisul ,,imposibil” de care aveam nevoie. Un ,,imposibil” simplu, al meu. L-am căutat cu ochii deschiși și l-am visat privind încrezătoare înainte. L-am strigat și-am așteptat răbdătoare să-i ajung într-atât de aproape încât să mă audă. N-am renunțat nicio clipă. Nu m-am oprit să-l caut, să-l aștept, să-l nasc în mintea mea dorindu-l aievea.

                           Și totuși, la un moment dat am realizat că ceva s-a schimbat. Am început să nu mai am nevoie de mai mult. Pur și simplu m-am oprit. Nu a mai existat înainte sau înapoi. Am privit doar în mine și în aproapele meu. Aveam tot. Eram fericită fără să mai caut, fără să mai aștept altceva. Fără șovăială, liniștea se pitise pe nesimțite în mine și de atunci îmi scrie zilnic pe suflet... oda bucuriei!
                                                                                  A. F.