Acum, mai mult ca niciodată

             Foto- google.ro

                  Îmi curge sufletul râu când mă gândesc la tine şi parcă  tălpile  mele deja aleargă sărutându-te. Fiecare primăvară vine cu freamătul acesta, ca o îngânare de astă vară. Şi-mi place! Mi-e dor să te simt cum mă apuci de glezne şi mă legi de valuri hohotind în zare ca o bezmetică! Doamne, cât semănăm! Tu ştii! De ce credeai că te iubesc atât?

                       Mi-e dor de singurătatea noastră. Mi-e dor de tine stând la malul meu, capăt din viaţa mea, citindu-mă carte cu slove din scoici, delfini şi căluţi de mare, unde semn de carte sunt algele verzi. Acum pot să stau nouă şi limpede, să împărtăşesc nesfârşirii tale nesfârşirea mea… să nu-ţi mai oglindesc neliniştea ci măreţia, să nu-ţi mai aduni valul din ochii mei ci răsăritul de soare. Ne-am amuzat întotdeauna făcând schimb de suflete, alergându-ne în nisip prin gări imaginare, în care ne aşteptam pe rând, ca nişte pasageri neobosiţi şi goi de realităţi neimportante, inutile. Tu mereu puternică şi protectoare, eu mereu copil-scânteie, arşiţă în vânt. 

                      Mi-e dor de tine, Mare! Mi-e dor de mine îmbrăţişându-te, adunându-te căluş sub geană şi lăsându-te corabie pe suflet... să-mi curgi neant pe tâmple până la pământ. Să fim tăcere. Să fim clipă. Simplu. Doar să fim.
                                                                                         A. F.