Râul verde

                           Prin mine curge un râu! Izvorăşte din cel mai profund loc al inimii mele. Iar eu vreau să ajung acolo. Nu contează câte cojoace voi da jos de pe mine, nici câţi oameni se vor perinda pe lângă pasul meu, mergând împreună sau rămânând în urmă, nici câte îndoieli voi escalada, nici câtă vreme din viaţa mea va trece.

                           Într-un timp, adunam pietre de pe drum. Le strângeam ridicând cu ele diguri înalte pe maluri, ferindu-mi râul de oameni, de teamă să nu-l transforme într-un lac. Dar cu cât digurile s-au înălţat, râul meu a devenit din ce în ce mai singur şi-a secat. L-am tot strigat să se întoarcă... l-am rugat… l-am aşteptat... Am stat zile, ani în şir pe mormanul meu de pietre, privind în zare şi încercând să înţeleg. Mi-era cumplit de sete! Mi-era cumplit de dor de mine! Ştiam că e ascuns pe undeva. Îl auzeam curgând, dar nu-l vedeam. Îl simţeam alergând prin mine, dar nu-l ştiam. Curgea pe dedesupt. Şi-am început să scap de pietre, încet, una câte una, zid după zid, la fiecare pas o piatră. Apoi am început să sap…  să râd, să plâng, să dezleg, să accept, să împac, să scot la lumină picătură cu picătură şi să-l las să curgă în voie la vale, liber… iarăşi râu… mai râu ca niciodată!

                       Acum mă duc în sus, urcând către izvor. N-am avut curaj niciodată să ajung până acolo, în inima inimii mele. Dar sunt pe drum. Am cale! Merg fără şube, fără ziduri, fără priviri înapoi. Şi le zâmbesc cu recunoştinţă tuturor celor care vor să mă încalţe. Ei nu înţeleg de ce îmi place să păşesc desculţă, că am nevoie să-mi înfing rădăcinile până în seva pământului, ca apoi să-mi ridic verdele din frunze dincolo de soare. Se tem pentru mine. Eu nu. 
                                                                                                       A. F.
                                                                                                                              Foto - google.ro