Încă nostalgică, mă lipesc ca de un
zid de apusul devreme al zilei de toamnă, lasându-mă să alunec precum o frunză
în cădere peste timpul perfect ce tocmai, pe furiș, s-a dus.
Fără pic de îndoială, îmi va fi dor
să mă trezesc în dimineți cu soare, să aștept ploaia chemând-o ca pe-o
binecuvântare, să mă simt liberă în mișcare, bronzată și ,,hai-huie”, să-mi
umplu ziua lungă cu gândul că noaptea va trece repede. Îmi va fi dor de
mare, de fluturi, de culori și, de ce nu, de bâzâitul enervant al acelor câțiva
țânțari rătăciți în camera mea și, recunosc, în același loc decedați. Îmi va fi
dor de mama, care mă așteaptă acasă în fiecare luna de august și de tot dorul de ducă
ce m-a plimbat în lung și-n lat prin țară. Îmi va fi dor de tot ce m-a
împlinit, dor de mine, trăindu-mi vara ca și cum alta n-ar mai fi.
Timpul, prelung, continuu mișcător, consumă din noi, mistuindu-se la rândul lui prin arderea noastră. Cu toate acestea,
urmându-mi cărarea cu zâmbetul pe buze, mă scutur de soarele verii, mulțumindu-i
șoptit, pe fugă, parcă fără să îi dau răgaz de supărare și mă arunc în rugina
toamnei, îmbrățișând un nou septembrie.
