Dacă suferi, nu-ți fie rușine să plângi, oricum, mâine soarele răsare și
pentru tine. Dacă ești fericit, trăiește ca și cum ar fi pentru ultima oară și
păstrează magia asta și pentru când vei fi trist, te va ridica. Dacă ești
părăsit, înseamnă că ești pregătit pentru un alt început. Dacă te însori mâine,...
încearcă să fii optimist. Dacă ești copil, nu te grăbi să crești mare. Dacă ai
prieteni adevărați, înseamnă că îi meriți, sper doar să știi să îi păstrezi. Dacă
zâmbești, împarte zâmbetul tău cu cineva. Dacă te simți singur printre atâția
oameni, e poate pentru că așa ești, dar întotdeauna El e cu tine, face cât toți
la un loc. Dacă urăști, încearcă să o faci din dragoste. Dacă ai mai mulți ani decât îți dorești, desenează un șotron și
aruncă pietricica pe ce cifră dorești, apoi sari până la ea, dovedind că nu e
totul așa cum pare. Dacă ești mamă,
iubește-ți copilul până la epuizare, e tot ce are nevoie. Dacă ți-e dor, dorește-ți
și mai tare, asta te va aduce mai aproape. Dacă ești nervos, urlă, dar nu la
alții și nu în public. Dacă ești îndrăgostit, visează, Iubește, Iubește și nu
te opri! Dacă regreți, iartă-te! Dacă ești mirat, înseamnă că încă
nu știi că totul e posibil. Dacă nu înțelegi nici nu mai încerca; vei înțelege
când nu îți vei mai dori asta.
,,Înţelepciunea nu este altceva decât durere vindecată." Robert Gary Lee
26 octombrie 2013
23 octombrie 2013
18 octombrie 2013
Plus-minus un pas
Între dragoste și ură e doar un pas. Sunt vorbe, vorbe vechi, ticluite cu
înțelepciunea și povara experienței. Sunt vorbe care trezesc rezistență și
negare, sunt fapte care dor în uimirea ușurinței cu care se întâmplă.
E ura
doar un mod de autoconservare în fața dezamăgirii, fie ea susținută sau nu ?
Cum poate un sentiment atât de perfect ca iubirea față de un om, oricare,
indiferent de relație, să se transforme dintr-un soare într-un biet cărbune? Drepturi,
așteptări și orgolii, acestea sunt firele de praf ce atârnă sub acel pas , dându-i greutate, făcându-l posibil și de necontrolat.
Măcar atunci când obosim să ducem un
război inutil, când reușim să depășim performanța de a reduce întreg universul
la un simplu EU, să nu uităm că de la ură la iubire nu e decât un singur pas.
Un pas care cere, poate, umilință și renunțare, un pas care face capul să se
plece, dar înalță sufletul. Un pas prin care urci. Și care îți dă șansa să
mergi mai departe, poate, către adevărata dragoste, pură, necondiționată, fără
regrete. O dragoste care nu se măsoară, nu se negociază, nu se transformă, nu
se risipește. Se oferă și atât.
15 octombrie 2013
12 octombrie 2013
Sărut mana
Mă uit înspre
mine și mă bucur deplin că exist. Ce mai trec anii, unul după altul, grăbiți și
fără a lăsa loc de tocmeală. Sunt ai mei, toți! Par mulți, dar nu îi simt. Le
sunt recunoscătoare că au avut răbdarea și iscusința de a mă trage frumos prin
ei, precum firul de ață prin gaura unui ac. Nu s-a pierdut nimic, totul s-a
transformat, mai devreme sau mai târziu, în ceva constructiv și util, ca o
palmă peste care am putut călca, susținându-mă, echilibrându-mă, spre a păși
mai departe.
Îmi dau seama că sunt un om bogat, neînchipuit de
avut, nu doar prin ceea ce am, ci mai ales prin ceea ce nu am. Prin ceea ce am
fost lipsită pentru a putea prețui cu adevărat ceea ce mi s-a dăruit. Sărut mâna, Doamne, pentru tot. Absolut tot!
Dragoslavele 2013
9 octombrie 2013
8 octombrie 2013
7 octombrie 2013
6 octombrie 2013
5 octombrie 2013
4 octombrie 2013
2 octombrie 2013
1 octombrie 2013
29 septembrie 2013
27 septembrie 2013
Mersul pe sârmă
Fie că realizăm sau nu, dincolo de orice tip de percepție, există mereu o
linie perfectă de orizont între zi și noapte, un prag extrem de subțire care ne
delimitează somnul de starea de veghe, totul într-un balans necontenit. Avem
nevoie de echilibru în tot și în toate, între ceea ce creem și ceea ce ni se
oferă, între ceea ce dorim și ceea ce realizăm, echilibru între ceea ce suntem
și ceea ce putem fi.
Suntem prinși într-o lume ce se preferă a fi mai mult superficială decât
profundă, o lume în a căror contexte suntem inevitabil legați și trași cu forța
în afara noastră. Un soi de agitație, în care ziua e întunecată de umbrele în
mișcare, iar noaptea se face lumină prin însăși încremenirea de peste zi. Ea e
lumea în care trebuie să trăim, să supraviețuim ca niște somnambuli incurabili,
bâjbâind printre vise, trăind aparent în normalitatea unor vieți de ocazie,
inconștient de grăbite să se consume. Și atunci când majoritatea nu te mai
definește, e timpul să te scuturi, să înfrunți balansul, abandonându-ți toate
temerile într-o nouă armonie, propriul tău echilibru.
26 septembrie 2013
25 septembrie 2013
24 septembrie 2013
22 septembrie 2013
21 septembrie 2013
Melancolii de toamnă
Încă nostalgică, mă lipesc ca de un
zid de apusul devreme al zilei de toamnă, lasându-mă să alunec precum o frunză
în cădere peste timpul perfect ce tocmai, pe furiș, s-a dus.
Fără pic de îndoială, îmi va fi dor
să mă trezesc în dimineți cu soare, să aștept ploaia chemând-o ca pe-o
binecuvântare, să mă simt liberă în mișcare, bronzată și ,,hai-huie”, să-mi
umplu ziua lungă cu gândul că noaptea va trece repede. Îmi va fi dor de
mare, de fluturi, de culori și, de ce nu, de bâzâitul enervant al acelor câțiva
țânțari rătăciți în camera mea și, recunosc, în același loc decedați. Îmi va fi
dor de mama, care mă așteaptă acasă în fiecare luna de august și de tot dorul de ducă
ce m-a plimbat în lung și-n lat prin țară. Îmi va fi dor de tot ce m-a
împlinit, dor de mine, trăindu-mi vara ca și cum alta n-ar mai fi.
Timpul, prelung, continuu mișcător, consumă din noi, mistuindu-se la rândul lui prin arderea noastră. Cu toate acestea,
urmându-mi cărarea cu zâmbetul pe buze, mă scutur de soarele verii, mulțumindu-i
șoptit, pe fugă, parcă fără să îi dau răgaz de supărare și mă arunc în rugina
toamnei, îmbrățișând un nou septembrie.
19 septembrie 2013
16 septembrie 2013
8 septembrie 2013
7 septembrie 2013
Omul de sub preș
Tocmai am vizionat un film: ,,Experimentul” 2010, cu Adryen Brody și Forest
Whitaker. Părea un film ok. Deși începuse de zece minute, pe unul din posturile
noastre TV, secvențele surprinse mi-au comunicat subtil că trebuie să îl urmăresc.
L-am vazut. Și? Și încă mă simt prinsă în el, încă emoțiile mă revoltă când
simt nerabdarea cu care semnele de întrebare își trântesc punctul printre
temerile mele. Încerc doar să găsesc în toate aceste îndoieli acea nișă către
partea constructiva a fiecărei idei.
Avem propriile noastre reguli,
propriile limite și propria părere despre noi și orice altceva. Asta ne dă
impresia că putem deține controlul. Controlul? Da, avem instincte, ne naștem cu
ele, le putem nega, controla, dar, latent, stau ca o tumoră, fără să doară, în așteptare.
Adevarul e că nimeni nu știe ce zace în el. Nu știe niciodată ce-i poate ,,trezi”
o situație extremă până nu trăiește pe pielea lui.
Restul sunt vorbe, supoziții. Între om și animal, între ce ești și ce poți
fi, nu e decât un pas. Un pas către mai bine sau mai rău. Aici cred că natura
își impune propriile reguli. Cât timp acel pas este în aer, ne putem adjudeca în
voie stima de sine. În rest... poate nici Dumnezeu nu știe, dinainte, de ce suntem în stare.
Pentru cei ce doresc să vizioneze filmul, îl pot găsi și aici:
5 septembrie 2013
3 septembrie 2013
2 septembrie 2013
1 septembrie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi




























