Foto: Anca Florea
26 iunie 2014
24 iunie 2014
21 iunie 2014
19 iunie 2014
17 iunie 2014
16 iunie 2014
13 iunie 2014
12 iunie 2014
11 iunie 2014
10 iunie 2014
9 iunie 2014
6 iunie 2014
5 iunie 2014
3 iunie 2014
30 mai 2014
Oda bucuriei
Foto- google.ro
A fost o zi în care mi-am spus că totul e posibil. Și-am
crezut în minuni. Mi-am dorit o minune. M-am scuturat de tot ce-mi ținea umbră
și am început să caut așa-zisul ,,imposibil” de care aveam nevoie. Un ,,imposibil”
simplu, al meu. L-am căutat cu ochii deschiși și l-am visat privind
încrezătoare înainte. L-am strigat și-am așteptat răbdătoare să-i ajung
într-atât de aproape încât să mă audă. N-am renunțat nicio clipă. Nu m-am oprit
să-l caut, să-l aștept, să-l nasc în mintea mea dorindu-l aievea.
Și totuși, la un moment dat am realizat că ceva s-a
schimbat. Am început să nu mai am nevoie de mai mult. Pur și simplu m-am oprit.
Nu a mai existat înainte sau înapoi. Am privit doar în mine și în aproapele
meu. Aveam tot. Eram fericită fără să mai caut, fără să mai aștept altceva. Fără șovăială, liniștea
se pitise pe nesimțite în mine și de atunci îmi scrie zilnic pe suflet... oda
bucuriei!
A. F.
A. F.
29 mai 2014
28 mai 2014
27 mai 2014
24 mai 2014
23 mai 2014
21 mai 2014
20 mai 2014
16 mai 2014
15 mai 2014
14 mai 2014
13 mai 2014
9 mai 2014
Cu sufletul pe gânduri
Opresc la semafor. Culoarea roșie aduce după sine o frâna ezitantă.
Speram să reușesc să mă strecor pe galben. Nu am reușit! Ochii mi se lipesc
inconștient de chipul ei și un zâmbet larg îmi destinde automat fruntea
încordată. Deschid geamul să o pot vedea mai bine. ,,Vreți flori?”. O pereche de
ochi verzi mă priveau ușor absenți, ezitanți. Îmbrăcată curat, cu brațul stâng
plin de albăstrele, stătea sprijinită de un stâlp, prinsă oarecum în lumea ei.
Mâinile ei de copil ciupeau repetitiv o mogâldeață colorată, cu care se juca în
timp ce încerca să vândă flori. ,,Ce flori sunt?”, o întreb, în tentativa mea de
a citi ceva dincolo de chipul ei plin. ,,Nu știu. Flori.” Își pleacă privirea
ciupind cu îndârjire jucăria. Întrebarea mea o făcuse să se simtă și mai
stingheră. ,,Cu cât le dai?” ,,10 lei. Dar... le dau și cu 7”.
Foto: Anca Florea
Un claxon insistent m-a făcut să tresar ușor. E verde. Pornesc în trombă pierzându-i silueta micuță în oglinda retrovizoare. Nu apuc să îi spun ,,la revedere!”. Nu apuc să cumpăr flori de la ea. Nu apuc să mă satur de frumusețea, de naturalețea ei de copil. Nu apuc să reușesc să mi-o închipui ținând în brațe o păpușă în loc de flori, într-un parc în loc de o intersecție, jucându-se cu alți copii în loc să vândă. Pot doar să mi-o închipui. Și să sper că, pe lumea asta, cineva are timp, măcar din când în când, să strecoare pe acel chip minunat un zâmbet.
A. F.
8 mai 2014
7 mai 2014
6 mai 2014
Abonați-vă la:
Postări (Atom)