Camuflaj

De gheata

Umbre de lumină

                   Mi-e teamă de eşec, de neputinţă şi de singurătate. Mi-e teamă de durere si de ignoranţă. Şi de unii oameni mă tem, de ceea ce sunt atunci când uită ce ar trebui să fie. Mă tem că nu va suna ceasul dimineaţa, că nu ajung la timp sau că mâine nu voi mai iubi. Mi-e teamă de uitare. Mi-e teamă de timp. Mi-e teamă să nu-i dezamăgesc pe cei dragi. Mi-e teamă de nedreptate şi de furia născută din ea. Mi-e teamă de prea mult sau de prea puţin. Dar nu mi-e teamă să-mi fie teamă.
                 Toate fac parte din mine. Nu lupt împotriva lor, nu le neg ci încerc să le cunosc, să construiesc prin ele. Mă ajută să nu mă rătăcesc prin irosire. Totul are un rost, nimic nu e întâmplător sau fără de folos, totul există într-un echilibru perfect. Adevărata mea teamă e că aş putea uita asta, că l-aş uita pe Dumnezeu. 

Melancolie

Nelimitare

             De-aş avea aripi, m-aş învârti odată cu pământul admirând continuu răsăritul; chiar nu m-aş plictisi niciodată. De-aş fi vânt, m-aş îmbrăţişa neîncetat, până la epuizare, cu cele mai lungi ploi de vară şi-aş adormi udă, legănându-mă în soare. De-aş fi cuvânt, m-aş răsfira tăcut prin lume şi m-aş condamna la nerostire, aşteptând ca un poet să-şi scrie sufletul vibrând prin mine. De-aş fi cântec, v-aş trezi dimineaţa la radio şi v-aş turna în suflet multă iubire şi duioşie pentru aproapele de lângă voi.

              De-aş fi un înger, v-aş ţine inima în palme şi l-aş ruga pe Dumnezeu să facă la fel.

              De-aş fi om, n-aş putea fi altceva decât ceea ce sunt.

Iarna e ca primăvara

         

                    E primăvară în plină iarnă! Puţină abrambureală în propriul metabolism nu strică. Şi, dincolo de raţiune, inima îmi zburdă de bucurie, hârjolindu-se bezmetică în baia de lumină a unui soare capricios.  Printre crengile goale, păsările ţipă zburând  de colo - colo, ciripind gălăgioase semne de nedumerire …grozavă buimăceală a naturii. Am văzut şi  ghiocei, la un colţ de stradă, o bătrână îi ţinea în mâini, neferindu-şi de pe chip mirarea faţă de  lipsa de entuziasm a trecătorilor.

                       Îmi bag mâinile în buzunare sorbind cu nesaţ ordinea dezordonată din jurul meu. Cu gândurile mult prea departe, mă lovesc uşor de doi trecători şi aproape reuşesc să iau un pom în ,,braţe”; nimic neobişnuit pentru mine. Am o dorinţă nebună să fluier dar tot ce îmi iese e un zumzăit ca de la o oală sub presiune. Ma rog, intenţia contează.

                         Azi e primăvară, mâine … vom vedea. Ne vom bucura de un ghiocel, de un fulg de nea, de o ploaie rece sau de haine subţiri. Orice ar fi, promit că  îmi voi exersa  fluieratul!

Început de 2011

Nostalgii de Septembrie - dincolo de cuvinte

 http://www.youtube.com/watch?v=5BZoCml2SMY

          Septembrie … soare blând de toamnă, vânt uşor gonind hoinar pe siluete în mişcare, urme de nisip şi miros de alge. Început de toamnă ghemuit cuminte în sufletul meu, fără timp, fără logică, fără întrebări, fără regrete. Doar o picătură într-un ocean de viaţă, o picătură magică, mereu în cădere, mereu la înălţime, un început de a fi; frunze alunecând, unele încă verzi, zimţate obraznic, necizelate, timide în cădere, nedumerite … ca într-un sfârşit de copilărie.

           Septembrie, nostalgie pictată de un Picasso ştrengar, ca o primă atingere a unei pensule, plină de culoare, pe o pânză albă. Atingere de toamnă primită instinctiv de natură, îmbrăţişare de sfârşit. Nimic nu va mai fi la fel.

            Septembrie, cuminte, cald, de neclintit. Valuri sărate se nasc şi se sting pe stânci, printre paşi, printre alte începuturi de anotimp. Alunecând, mă opresc pe ţărm să respir marea cu ochii închişi, să îmbrăţişez cu tot ce am mai bun întâmplarea din mine şi, fără noimă, să mă uit rătăcind prin septembrie al meu.

Dincolo de ziduri

                             E uimitor cât de uşor ne putem schimba uneori cursul vieţii. O vorbă, un gest, o renunţare sau încrâncenarea în faţa ei, te pot muta într-un alt decor. Unul mai bun sau mai puţin bun, ... cine ştie? Nu e uşor să decizi, nu e uşor să rişti, ... nu e uşor să schimbi. Şi totuşi, îmi doresc cu ardoare ca un pasaj din viaţa mea să se încheie acum. Atunci când existenţa unei părţi din tine doare mai mult decât renunţarea la ea, cred că e momentul potrivit să te desprinzi şi să mergi mai departe. Dar ce pun în loc? În ce măsură golul rămas va face un om mai bun din mine? Habar nu am! Cred că, pur şi simplu, uneori trebuie să renunţi şi să-ţi acorzi o nouă şansă. Poate îţi iese sau nu, vei şti că ai încercat, că ai avut curajul să crezi în ceea ce visezi să faci sau să devii.
                            La urma urmei, însăşi viaţa e ca o aruncare nesfârşită de zaruri. Controlul e doar o iluzie dată de către Dumnezeu nouă, să nu înnebunim în faţa propriilor temeri. Şi, cât timp cei dragi îmi sunt alături, totul devine mult mai simplu: pot! ... de ce nu?