Foto- google.ro
Am început într-o noapte să număr stelele, aşa, într-o doară, cu ochii cocoţaţi pe sus şi mintea rătăcind printre ele. Când am realizat cât de prinsă eram în strădania mea, mă simţeam deja copleşită. ,,Ce faci, copilule?” ,,Mă joc cu stelele”, mi-am spus. Era un g
ând naiv, venit simplu în urma unei întrebări pe măsură. M-am ridicat pe vârfuri şi, într-o prelungire continuă, am atins
cerul cu palmele răsfirate, împrăştiind cu blândeţe lumina şi răsfirând-o printre
degete. Oasele mele deveniseră albastre. Nu mă dumiream cum, ca un miracol,
lumina aceea prelungă şi caldă a străbătut atâta drum şi atâta timp ca să se
izbească de mine şi să îmi îngăduie jocul. Într-un gest de recunoştinţă, mi-am
deschis inima şi am lăsat-o să pătrundă înlăuntrul meu. Apoi, am închis pleoapele
şi cerul s-a stins. Însă inima mea, acum albastră... strălucea.
A. F.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu