Grăbesc
pasul. Mă uit în urma mea, nu e nimeni, ...doar pomi și lumini răzlețe, umbre. Mă
pierd în ceața deasă și suflu din când în când peste mâinile înghețate, împreunate
sub bărbie. E noapte. Și eu umblu haihui prin ea. Mi-e drag de mine nălucă prin
beznă, răscolind întunericul spre casă. Un câine îmi ține companie. Mă aplec
spre el mângâindu-l și dezmierdându-l ușor prin blana udă.
Mă încumet
să mă așez pe o bancă. E rece! Privesc luminile închise în blocul din fața mea și
încerc să culeg poveștile de dincolo de ferestre. Unele se sting, altele se
aprind ...un microunivers prins agrafă pe strada mea, ...visuri
de împlinit, cuvinte blânde sau seci, ...inimi care bat împreună.
Povești. Nu le știe nimeni, se scriu singure între pereții de beton şi ard în inima fiecărui om, odată cu el. Lungmetraj ireversibil, iremediabil, de neoprit.
Am
îngheţat. Dar inima mi-e caldă, o simt luptând pentru mine. Mai am puțin până
acasă. Privesc luna aburindă din dreapta mea și-i fac cu ochiul zâmbindu-i larg,
într-un flirt pe față. Mă privește impasibilă. Nu-i sunt pe plac. O las în toanele
ei și mă întorc la pașii mei, grăbindu-i. Intru în scara blocului răsuflând ușurată.
Ușa se închide în urma mea și zgomotul ei răsună în mine ca un ecou. Aud cuvinte cum cad, acum scriind povestea mea. Se deșiră ca un ghem de lână, depănat
de sunetul cheilor băgate în ușă și terminând cu somnul cald și odihnitor de
sub plapumă. Pe curând. Noapte bună!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu