Uneori mă aşez cu tâmplele între două zile şi tac. Mă aşez cu genunchii la piept, pe pragul dintre ele şi aştept să vii. Te aud trecând prin umărul meu stâng, păşind grăbit printre cele câteva păpădii galbene prinse în păr, apoi pe gât, mângâindu-mi în treacăt o şuviţă rebelă, ca pe o frunză în cădere. Pentru o secundă ai privit înapoi şi te-ai oprit. Am crezut că m-ai recunoscut... dar nu. Habar nu ai că treci prin mine. De drag şi fără vină, te las să pleci prin umărul meu drept, mai departe, către tine.
Tu ştii că nu vei putea să mă cuprinzi cu ambele braţe niciodată. Oricât de mult te-ai strădui, voi aluneca în sus, mai departe, încercând să te prind din urmă, în timp ce tu, rătăcind printre umerii mei, mă vei căuta spre înainte. Nu-i nimic. Umerii mei vor sta pe aleea dintre noapte şi zi, în lumina castanilor înfloriţi de pe margini. Între timp, probabil că vor înflori şi teii. Pe drumul dintre ei, într-o zi, când vei trece, îţi vei aminti c-ai mai trecut.
Iubirea nu e întotdeauna un zbor în derivă, fără aripă. Ea nu se scrie doar pe drumul dintre umerii unei femei. Uneori poate fi un cântec simplu, fără versuri, pe acordurile căruia paşii tăi calcă peste paşii ei în oglindă, într-un dans desăvârşit, fără pereche, pe luciul unui lac de vinilin.
A. F.
A. F.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu