,,Înţelepciunea nu este altceva decât durere vindecată." Robert Gary Lee

13 mai 2013

Fotografia - chipul lumii rămasă prizonieră în sufletului meu

                   Drumul pe care merg nu este neted, nici presărat cu flori sau luminat măcar, dar oricât de dificil  mi-ar fi uneori, sunt în lumină pentru simplu fapt că pot sa fac ceea ce mă împlinește. Și încerc să fac asta din ce în ce mai bine.


                Cetatea Histria 2012

9 mai 2013

Ecou


                   Nu știu pe unde umbli de atâta timp,... nu știu cum reușesc să te găsesc mereu când uit de tine. Am senzația că mă privești de nicăieri, că deși nu te văd, tu ești. ... că de câte ori mă întorc spre tine, te pierd. Te caut răvășind nisipul cu  palmele, căutând niște pași care n-au mai trecut de mult, de prea mult timp ca să nu mi se facă dor. Și când nu îi găsesc, mă simt, într-un fel, rătăcită. Ai un loc în lumea mea, inevitabil, de necontrolat, fără echivoc. Ca un tatuaj pe suflet, te port fără să îmi doresc să te am, fără să vreau să te alung, doar împăcându-mă cu tine străin și departe, aproape în același timp. 
                         Ești parte din mine. Cum aș putea vreodată să te pierd?

20 aprilie 2013

Agrafă în păr



                    Am un dor nebun de ducă. Mi-aș îndesa într-un rucsac doar acele câteva nimicuri strict nesare și aș trage cu drag ușa după mine. Lume, tu care ești atât de mare, mă primești și pe mine pe undeva, oriunde, să pot să întind brațele fără să mă afund în nisipuri mișcătoare? Am atâta nevoie să mă uit pe drumurile tale singuratice și să nu mă găsesc decât atunci când nu mai simt nevoia să mă caut! Vreau să pot să mă înalț și să mă cobor pe potecile tale, încercând, călător pribeag, să strecor în rutina mea adierea de vânt rămasă prizonieră între două răsărituri de soare. Ție, lume, nu ți-e dor de mine? Nu-ți place când te admir, privindu-te cu ochii închiși prin fereastra sufletului, tu nesfârșită și eu agrafă de ocazie în pletele tale în vânt?


7 aprilie 2013

Introspecție


                        Uneori, tot ce trebuie să faci e să lași lucrurile să curgă de la sine. Nu poți împiedica ceea ce e dat să se întâmple, nu întotdeauna avem privilegiul de a alege. Nu întotdeauna! Dar nu niciodată! Când trăim ceva frumos, ne gândim că am făcut alegerile corecte; când e ceva neplăcut, ne consolăm că așa a fost să fie, dăm vina pe soartă. Omul are un instinct de apărare formidabil. Acolo, în adâncul conștiinței lui, știe că, de cele mai multe ori, cel mai mare dușman al său este el însuși. Are însă și o vanitate pe măsură. Preferă să aibă dușmani în jur și în interior mult-plăcuta negare. Luptă, cu fiecare zi, să schimbe lumea întreagă, dar nu înțelege că schimbarea lumii începe cu lupta de sine. 
                      Uneori, tot ce trebuie să faci e să lași lucrurile să curgă de la sine. Alteori, trebuie să mori puțin pentru a putea trăi mai departe.


31 martie 2013

Iarna din primăvara mea



                 Vreau să beau o cafea tare, fără zahăr. Crezi ca m-ar trezi din moțăiala asta? Casc încontinuu, iar ochii mei spun că încă îmi mai doresc câteva vise. Mă simt ca un bolovan leneș, imens și... împietrit. Brrr!, afară-i ceață și frig... încă. Dincolo de fereastră, copacii se pleacă unii spre altii, goi și nestingheriți într-o îmbrățișare neputincios de greoaie și nehotărâtă. Măi, eu sigur m-am trezit? Las copacii în voia vântului și încerc să-mi fac realizabilă ideea cu cafeaua. Habar nu am ce fac, sunt pe pilot automat și... se pare că am făcut ceva cafele la viața mea, a ieșit bună! Îmi iau cana fierbinte în palme și degust cu maximă plăcere aroma plină de amărăciune. Bună rău! Iau câteva înghițituri și continuu să o savurez în fața ferestrei. Luuuungă iarnă! Îmi lipesc cana de piept de parcă aș vrea să-mi dezgheț toată apatia unei depresii în devenire. Și copacii ăștia, tot se mai aleargă? Poate dacă nu ar alerga toți odată în aceeași direcție s-ar mai și prinde unii pe alții! Să vină odată primăvara asta! Hai că m-am trezit!!! 


30 martie 2013

- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi