Când plouă, îmi las trupul umbrelă peste
suflet. Îmi ud părul, umerii, tălpile goale... Mă scutur ca o păpădie în vânt.
Pe drum mă deapănă timpul, o picătură de ploaie pentru fiecare secundă, un
potop pentru cine știe câte vieți de trecut. Rămân în urma mea umbrele lungi,
neclintite pe asfaltul uscat, peste care abia am trecut. Sunt bine. Mărșăluiesc
ca un soldat instruit și cuminte. Nu mă abat de la drum nici atunci când uit
unde trebuie să ajung, nici atunci când nu mai am putere să cred în mine. Și plouă, Doamne,
ce mai plouă! Plouă de ceva timp, fără noimă, fără oprire. Plouă
peste neliniștea adunată până la țărmul ultimului cuvânt. Plouă pe dinăuntru.
A. F.
A. F.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu