Necuvinte

                    Vino mai aproape! Am mai adus un scaun aici, alături, pentru tine. Vino şi aşează-te. Sunt doar eu. Cortina am ridicat-o în timp ce te auzeam păşind pe coridoare. O să mă aşez şi eu pe scaunul de lângă tine. O să privim sala goală până când ne vom simţi atât de singuri încât să ne dorim să ne întoarcem unul către celălalt. Aşa, ochi în ochi până obosesc toate cuvintele. Abia apoi vom putea vorbi. Prin tăcere. Atingându-ne cu câte un zâmbet cât o sclipire de stele. Ascultându-ne. 

                         Ne vom privi până când ne vor obosi şi ochii. Îi vom închide.

                   Vei şti că sunt când inima ţi se va umple cu mine. O vei simţi bătând cu putere, ca o ploaie caldă, de primăvară, în geam. Iar de vei întinde braţele să te ude, te vei umple de fluturi albi, încărunţiţi între timp de zăpadă.

                         Mă vei găsi. Voi şti că eşti când te voi auzi trecând prin mine.

                      Sala goală e acum plină... cu tine... cu mine... Scena aduce faţă în faţă un om împărţit la doi. Povestea nu este despre cum cei doi devin unul, ci despre cum unul învaţă să trăiască în doi. E doar o altă formă de ecou al echilibrului pe pământ. Nimic nu este la întâmplare, nimeni nu câştigă pentru că nu este nimic de pierdut. 
                                                                                     A. F.