Tristeţe

          Încerc să îmi îndes tristeţea într-un nor străveziu şi nu reuşesc. Îmi folosesc ambele mâini şi încrâncenarea întrece neputinţa. Cu disperarea celei din urmă scăpări, îl înec până la epuizare cu parte din sufletul meu şi rog vântul să-l poarte departe. Cât mai departe, să pot să nu-l mai simt, să nu-l mai vând. 

                 Mă simt ruptă de la mijloc, ca o plantă uscată într-un ghiveci de lut, la fereastră. Superbă plecăciune! Superb gest cerşit neîngăduitor de gravitaţia întrebării dacă încă mai sunt şi de ce. Am doar tristeţea şi ecoul ei în jur. Am umilinţa lacrimii de după pleoapa ce nu-i dă voie să se-arate în cădere... şi cade înăuntru răscolind. Eu aici, ce-a mai rămas din mine, dincolo... lumea, ce-a mai rămas din ea. Am tot ce-mi trebuie să mor puţin, dar puţin înseamnă întotdeauna prea mult când e vorba de moarte. 

http://www.youtube.com/watch?v=p_7IdMQffUc

Liniştea unui sat de munte.

Sus

Lumină de sus - Mănăstirea Putna

Uneori, cerul şi pământul se întâmpină în cel mai frumos mod cu putinţă: oglindindu-şi îmbrăţişarea într-un suflet de om.

              Putna 2011

Bucurie

Unul dintre cele mai frumoase orase din Moldova: Piatra Neamţ

 

Piatra Neamţ 2011

Apus de soare la Piatra Neamţ

Sfârşit de zi

                   Alerg răscolind lumea şi, ecou peste aripi, lumea răscoleşte în mine praful de peste zi. Cu gesturi grăbite, mă dezbrac de cuvinte şi forme, mă agăţ de un semn de exclamare şi-mi strig risipirea pierzându-mă-n bătăi nesfârşite de aripi. Mă înalţ coborând adânc în mine şi cobor ridicând umilinţa iubirii la rang de virtute. Ca un puf de păpădie mă bucur desenând umbre în soare şi-mi prind bulgări de lumina în părul răvăşit. În beţia profunzimii, copleşită de muţenia celui din urmă gând, alunec euforic în noapte. Râsul meu cheamă fluturii de o zi şi, prinzându-i în căuşul ultimului sunet, moare odată cu ei şi cu ziua din urmă. Şi aşa, adormind pe-o idee cu buline albastre, îmi cos pleoapele cu-n vis de o clipă şi-mi presar peste aripi praful de peste zi, devenit între timp, praf de stele.

Culori în mișcare

Bucegi - prima zi de Paste 2011

Bucegi - prima zi de Paste 2011

Bucegi - prima zi de Paşte 2011

Cuvinte adunate pentru colegii mei

           De cele mai multe ori, să mergi mai departe înseamnă să laşi ceva în urmă. Poate fi un munte, o păpădie pe a cărui puf străveziu ţi-ai întins suflarea în joacă, poate fi o baltă năclăită sau o fâşie de curcubeu - ambele scrise de o ploaie trecătoare de vară -, poate fi o uşă pe care ai intrat în mai toate dimineţile sau poate fi un om. Sau mai mulţi. Sau orice altceva. Toţi şi toate rămân acolo într-un punct fix de care eu mă depărtez. Şi, deşi sufletul meu îşi recunoaşte fiecare pas pe care-l calc ca fiind drumul meu, întorc privirea nostalgic înapoi şi mulţumesc. Mulţumesc pentru bunăvoinţă şi răbdare, pentru încredere şi-o vorbă bună. Am trecut prin ceva anotimpuri împreuna! Acum trebuie să plec. Vă las un ultim zâmbet în pragul uşii şi vă spun ,,Rămas bun”! 

            De cele mai multe ori, să mergi mai departe înseamnă să laşi ceva în urmă. Ce doare mai mult e depărtarea de omul care ţi-a fost coleg şi prieten, ...lumină pe drum.

Doar el

                      Doar cel de lângă tine ştie când şi cum iubeşti. Doar el ştie cum miroase părul tău şi ce gesturi ascund cele mai mărunte emoţii pitite în grabă sub un zâmbet. Doar acel om îţi pătrunde în suflet ca un râu şi curge necontenit prin tine, scriindu-şi trecerea pe pietre. Doar cel pe a cărui umăr adormi îţi cunoaşte visele şi tot el îţi aşterne dimineţile la picioare, citindu-ţi în cafea împlinirea lor. Doar cel în braţele căruia poţi plânge, privindu-l în ochi, are darul de a-ţi strânge lacrimile în palmă şi de a le transforma în fluturi pentru a te face să râzi şi tot el se face curcubeu peste pământ, când fericirea ta izvorăşte din pieptul lui. Doar el ştie cum să te poarte în dans şi doar el dă mai tare radioul când e difuzată melodia ta preferată. Doar el ştie să te atingă mângâind cu sufletul pe suflet într-o tăcere desăvârşită. Şi tot el moare puţin când, cu sau fără voie, furia ta îl atinge. Şi doar el te poate răni la fel. Doar el te simte aşa cum eşti şi te împarte cu tine. Doar el ştie cine eşti tu. 

O scânteie

                    Merg pe un drum pavat cu semne de întrebare, dileme de care nu mă tem şi pe care îmi culc paşii ca un copil docil şi încrezător în cei mai mari.  Când obosesc, mă întind în verdeaţă, sub un pom şi-mi împletesc genele în firele de iarbă. Dorm hrănind pământul cu visele mele, iar el, hrănindu-mi visele cu zile noi, doarme. Îmi desenez în ţărâna bătătorită  restul de drum şi pornesc apoi mai departe. Unii oamenii se opresc lângă mine de parcă m-ar cunoaşte, după care îşi continuă din inerţie goana, mai străini ca la început. Îl salut pe fiecare în parte şi, rupând din suflet ca din pâine, împart tuturor din miezul copt şi fierbinte. Apoi încolţesc iar pe caldarâmul rece, numărându-mi paşii până la următoarea vară. Astfel, vânând anotimpuri, mă revărs peste lume într-o neînţeleasă, umilă ardere pe pământ.

Dantelărie

        În aşteptarea ploii, la o şuetă pe o creangă. 

Vierme de mătase

    
               

     

                   L-am iubit nespus, îl iubesc cu ardoare şi nu ştiu dacă am un suflet atât de mare care să cuprindă toată dragostea ce va urma. Ştiindu-l că a fost, am reuşit să fiu şi să nu percep adâncimea sufletului doar ca un hău fără margini şi fără rost.

                                    
                                                             

               VIERME DE MĂTASE

             

               E întuneric în camera mea şi tăcere,

Storuri trase devreme şi frig,

Pereţii cei albi, nemişcaţi, prea aproape,

Mă apasă pe umeri şi strig

Deşi ştiu că nimeni nu vrea să audă

Căderea scrumului dintr-un cuvânt,

A cărui scânteie prea tristă să râdă

E mai bine să ardă în gând.

Prin cuşca mea de mătase mă caut ;

Din iubire şi ură născându-mă frânt,

Sunt doar vierme ţesând aripi de fluturi,

Agonii aduse pe sub uşă de vânt.

                                               Anca Florea                                                           

Nicaieri nu e ca acasa!

Manastirea Cheia - Prahova

         

Plutire

                

                        Astăzi, a fost o zi în care m-am pitit sub un gând la întâmplare şi am aşteptat să treacă clipele. Am muşcat cu sete din mult aşteptata ivire a primăverii şi-am închis ore întregi sub pleoape extazul regăsirii ei. A fost o zi în care am simţit nevoia să tac şi să-mi ascult bucuria, să mimez că sunt vie atât cât să pot ,,muri” în linişte. Am primit tot ce a venit către mine cu seninătatea unui copil şi-am privit prin ziduri şi lucruri până m-am împrăştiat în căuşul apusului de soare. Încă mai ard dincolo de orizont şi aparenţe. 

Cheia - Prahova

Cheia 2011

Access denied

             Sărăcie extremă; prizonieri într-o lume dezolantă, fără ieşire. Cel puţin, universul lor atins de amărăciune pare în siguranţă. 

Sfârşit de zi

            Inegalabila emoţie a unui  apus de soare încântă ochiul printre bătăi scurte şi obosite de aripi. Ciripitul, rămas pitit undeva între faldurile zilei, lasă loc binemeritatei tăceri dinaintea somnului. Încet, încet, totul se aşează, se linişteşte şi-şi răsfiră leneş formele în culorile blânde de sfârşit de zi. 

        

Dansând în ploaie

          Există câte o picătură de ploaie pentru fiecare secundă a vieţii noastre. Ceasornic exact, cerul împarte secunde ude peste tot. Pământul, lacom din fire, le soarbe cu sete, cu aceeaşi sete cu care noi sorbim clipele timpului. Plouă în lumea de afară şi în lumea dinăuntru nostru, acelaşi ropot surd, aceeaşi nostalgie; tot ce e viu, poate fără a bănui nimic, îşi scrie coregrafia dansând în ploaie. E simplu!

Mogoşoaia 2010

Dumnezeu ne oferă calea, dar nu şi destinația

          Uneori porţile rămân închise, cel puţin pentru o vreme. Să îţi doreşti, să ai voinţă, să faci tot ceea ce ţine de tine, uneori nu e de ajuns. E nevoie şi de destin, de acel cuvânt al Domnului pus la căpătâiul tău, atunci când te cobori în lume. E o împletire sacră între omenesc şi divin, între voinţă şi destin. Uneori ajungem în față unor porţi menite să rămână închise. Atunci, avem nevoie de aripi. Sau poate, în acel moment, nu avem trebuinţă de ce e dincolo de ele şi, orice am face, rămân închise.... cel puţin pentru o vreme.

Noroc!

              Poftiţi la carul cu ....  vin. De data asta, oiştea nu e în gard, ci în pom, la propriu. Mă rog, butoaiele sunt întregi şi, se pare, asta e tot ce contează. E weekend şi Bachus se vrea pomenit! Hai noroc! Virtual. Vinul ... nu norocul!

                                                                                                                               Mogoşoaia 2010

Întoarceri la copilărie

                Acolo sus, totul părea altfel.  Era cald şi bine, iar mirosul de lemn  pusese stăpânire pe încăperea micuţă. Câteva perdeluţe vechi dar curate acopereau ferestrele din jur, lăsând pădurea de dincolo de ele să pară departe şi mai puţin înfricoşătoare. Locul îmi dădea un puternic sentiment de siguranţă şi intimitate. Mi-era bine!

                  Dar, timpul s-a condensat tot într-o clipă, clipă în care am fost chiriaş fără voie. Cocoţată acolo sus, într-un univers mic şi cochet, dincolo de toate ale lumii,  copilăria îşi făcuse cuib, prinsă naiv într-un carusel al imaginaţiei.

           

                                                                                                      Mogoşoaia 2010

Pastel

                     Mogoşoaia 2010

Amurg în vânt

 Acorduri molatece ard în amurg, .... şuier de vânt şoptit în tăcere.

Noapte bună!