Dansul meu pe pământ

      

                     Când eram copil, visam să devin balerină. Una înaltă, subţire, cu picioare lungi, purtând rochiţică din tutu alb şi pufos. Ascultam muzica şi scriam în aer, pe sub pleoape, dansuri întregi. Mă simţeam liberă, ca şi cum deveneam brusc una cu aerul, cu timpul, cu tot. Brusc, camera mea cu pereţi roz devenea imensă, iar tavanul devenea un nor pufos.  Adoram acele momente în care dansam, mişcări uşoare, neomeneşti, de tandre sunete ce mă desprindeau de podea împletindu-mă cu vântul. Totul devenea copleşitor de armonios, sfidător de real. Îmi râdea sufletul în mii de culori! Apoi, brusc: ,,Anca, iar visezi?!". ,,...Nu mamă, mă gândeam... ".

              Azi mi-au rămas doar amintirile, acele fioruri calde curgând prin mine ca o binecuvântare a trecutului. Nu am ajuns o balerină, nici măcar una mediocră. Nu am făcut niciodată balet în afara dormitorului meu, dar, dincolo de toate acestea, sunt o balerină înnăscută. Şi, de fiecare dată, cu aceleaşi poante vechi în picioare, îmi pictez în suflet coregrafia pe notele unui ultim cântec de lebădă.