De ce îşi doresc majoritatea oamenilor să trăiască veşnic? Trupeşte, sufleteşte
… veşnic; cam mult. Mulţi nu cred că realizează sensul real. Pe mine veşnicia
mă înspăimântă, mă cutremur la gândul că aş putea exista la infinit. Veşnicia
nu e o cărticică pe care să o scoţi din buzunar şi să îţi arunci ochii pe ea,
atunci când ai chef. Odată ce e veşnic, nu are cum să fie şi altfel decât fără
sfârşit. Nu are limită, poate doar început. Uau, e cam mult pentru mine! Pur şi
simplu, nu cred că ai nevoie de veşnicie ca să realizezi ceea ce ai de făcut şi
să reuşeşti să te simţi împlinit. Încerc să privesc timpul ca fiind
relativ dar, îi refuz veşnicia.
Nu ştiu dacă
asta se negociază, dar prefer, totuşi, un final. Poate mâine, peste trei,
treizeci de ani sau peste alte o sută de vieţi, dar am nevoie să ştiu că va
veni un moment în care, Dumnezeu mă va primi în palma Lui şi mă va lăsa, precum
un fulg de nea, să mă topesc şi să-mi primesc odihna în neant. Până atunci, mă
voi strădui să iau ce e bun din mine şi să pictez la pas cu timpul, câteva
stele pe cerul veşniciei de dincolo de mine. Aşa, în felul meu .. de nicăieri
şi de pretutindeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu