Prea multă agitaţie, prea multă încrâncenare, prea puţină
răbdare! E ca într-un carusel a cărui viteză nu pare a încetini în vreun fel.
Eşti prins şi nu poţi opri mişcarea de roată. Mă uit în jur, oameni mulţi şi
grăbiţi, oameni nemişcaţi în mişcare, oameni goi. Nu-mi pot da seama dacă
strada e prea îngustă sau oamenii prea mulţi. Aleargă, …eu stau pe loc şi-i
privesc, încerc să-mi controlez teama de a nu fi luată de mulţime, teama de
a-mi pierde echilibrul atunci când un cot sau o privire tăioasă m-atinge.
Într-un fel, am o dorinţă nebună de a goni în ritm cu ei, de a ţine pasul,
nevoia de apartenenţă e uneori copleşitoare …şi totuşi, …de cele mai
multe ori stau pe loc şi-i privesc. Caut să înţeleg, să mă împrietenesc cu
mine acceptându-mă aşa cum simt să fiu. Nu e uşor, nu e uşor să stau pe loc
când ei alearga prin mine …,,majoritatea înseamnă normalitate”! Uneori îmi place să fiu ,,majoritatea”,
uneori sunt ,,majoritatea”, ...dar eu însumi sunt atunci când mă opresc. Şi
abia atunci mă identific cu mine, reuşesc să exist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu