Se lasă seara. Figuri întârziate fac paşi grăbiţi spre casă. Cele mai multe ... şterse, neexpresive, de ca şi cum sufletul e atât de ghemuit undeva încât nu se mai vede. Apoi sunt cele triste, îngândurate, apăsate de poveri a căror greutate îşi lasă umbra pe chip şi pe mişcările apăsate ale mâinilor. Puţini sunt cei senini, cu ochii vii, de parcă strâng viaţa în braţe cu fiecare privire; majoritatea sunt tineri, dar nu numai. Oraşul meu e plin de oameni, toţi respirând acelaşi aer, toţi bătând aceleaşi străzi, toţi alunecând prin acelaşi zumzăit al gândurilor, un adevărat furnicar. Şi, minusculă, eu, în marea mea mirare, îmi ascult paşii aruncaţi anapoda pe caldarâm. O aşchie de lună, pe cer, mă urmăreşte printre blocuri; îi fac cu ochiul şi o salut într-o doară.
E noapte şi oraşul meu e plin de lumini. Nu doar ferestre, sunt luminiţe multe, mari şi mici, colorate, alai de licurici. Iar noi, uşor stingheri, nuntaşi mahmuri, urmăm ritualul migrării dintr-o zi în alta, fiecare aşa cum poate sau/şi se pricepe. Cu toate astea, viaţa curge uşor, triumfând prin a fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu